„Trebuie să ajungem în rai!“

De ce credeţi că tot mai mulţi oameni suferă în ziua de astăzi de depresie?

Pentru că n-au credinţă. Nu-mi pot închipui un om credincios să ajungă în stare de depresie. Un om credincios trebuie să aibă nădejde, să aibă conştiinţa că atârnă de Dumnezeu. Un om credincios trebuie să ştie că are un Tată în ceruri. El trebuie să fie sigur de existenţa veşniciei fericite. Nu-mi place niciodată să aud pe oameni zicând: „Nu ştiu dacă voi ajunge în rai“. Nu se poate. Trebuie să ajungem în rai! Toţi care ne silim să împlinim voia lui Dumnezeu vom ajunge acolo. Dumnezeu nu are pe nimenea de pierdut, pe nimenea de respins. Oamenii care nu intră în legătură cu Dumnezeu nu fac acest lucru pentru că vrea Dumnezeu să-i respingă, ci pentru că ei nu se simt bine în sfera credinţei.

Când eram copil, am citit o poveste a lui Ion Creangă, „Ivan Turbincă“. În această istorioară se spune că cineva a bătut la uşa raiului şi a întrebat: „Lăutari sunt? Nu. Mahorcă este? Nu. Femei sunt? Nu. Apoi aicea nu-i de mine“. Aşa sunt cei care se duc la discotecă. Ei se duc la gura iadului. Noi îi chemăm la biserică, la calea raiului. Dar nu vin. De ce? Pentru că se plictisesc acolo. Noi ne bucurăm, ne simţim bine, pentru că lucrurile acestea au o importanţă pentru noi, pe când cel care nu preţuieşte valorile noastre, se duce şi caută şi el ceva ca să-l împlinească. Şi îl împlineşte situaţia pe care o găseşte în altă parte. Ca să-l duci la biserică trebuie să faci ceva care să-i fie plăcut.

Cei care sunt împietriţi faţă de credinţă au ajuns aşa ei singuri. Poate au avut nişte înclinări prin ereditate, pentru că fiecare dintre noi am adus ceva cu noi în viaţa aceasta. Semănăm fizic, dar semănăm şi spiritual. Ştim că copilul este o prelungire a părinţilor lui. Fericitul Augustin spune: „Copilul este tatăl omului mare“. Purtăm în noi nişte neputinţe ale înaintaşilor noştri, o mizerie pe care nu am putea o cunoaşte dacă nu am răscoli cu rugăciunea în sufletul nostru.

Părintele Arsenie Boca a zis unui preot care era critic cu alţii şi suferea el însuşi de pe urma criticii făcute: „Mă, tu dai cu bâta în viespar“. Va să zică şi eu, făcând rugăciunea, am dat cu bâta în viespar, adică am răscolit lucrurile pe care le aveam în mine şi de care nu aş fi ştiut, dacă nu m-aş fi ocupat de mine însumi.

Şi toate acestea sunt realităţi cu care s-ar putea întâlni oricine. Numai că dacă oamenii nu se ocupă de ei, ci se ocupă de alţii şi de lucruri din afara lor, nu ajung niciodată să ştie ce este cu ei şi ce poartă în suflet.