Trei atitudini patristice față de cultură

Textele fundamentale ale Bisericii prezintă o gamă relativ variată de atitudini ale Părinţilor faţă de cultură. Se găsesc astfel atitudini radicale de tipul celor consemnate în Lavsaicon despre Avva Diocli, cel care „după ce a învăţat gramatica şi filosofia, la vârsta de 28 de ani a lăsat toate şi s-a îndepărtat închizându-se într-o peşteră”. În afara celor care renunţă definitiv la cultură odată cu schimbarea modului de vieţuire există şi o atitudine ca cea a lui Didim cel Orb, care nu avea educație profană, fiind învățat doar de „fericit cugetul său”. Avva Antonie cel Mare este și el teodidact, fiindcă întreaga lui cunoaștere o primește ca dar de la Dumnezeu. Atanasie cel Mare îl prezintă pe bătrân ca „având şi această harismă: şezând în munte singur, dacă avea vreodată în sine vreo îndoială despre vreun lucru, acesta i se descoperea de către Duhul rugându-se, căci fericitul era după cum s-a scris, învățat de Dumnezeu”. 

Cultura nu este pentru bătrânii deșertului decât un reziduu al lumii pe care au părăsit-o. Adesea o disprețuiesc ca pe un balast nefolositor, câtă vreme nu duce la Dumnezeu. Este doar o formă de consolare în lipsa harului și a întâlnirii autentice cu Domnul.
Pe lângă acești asceți singuratici, mari repere din aceeași perioadă văd lucrurile mult mai nuanțat. Sfântul Vasile cel Mare în celebra sa Omilie a XXII-a către tineri militează pentru discernământ și asumare selectivă. Tot ce îndeamnă la virtute din literatura profană trebuie frecventat. Pentru Sfântul Vasile studiul profan constituie o perioadă premergătoare studiului Scripturilor și există un timp în viaţa tânărului în care trebuie să se ocupe cu astfel de studii: „Dar, pentru că nu-i cu putinţă din pricina vârstei voastre să înţelegeţi adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să ne exercităm mai dinainte ochiul sufletului ca în umbră şi oglindă, cu alte învăţături care nu se deosebesc cu totul de ale noastre”.
Bunul și sensibilul prieten al Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie de Nazianz, merge un pas mai departe în favoarea culturii. În seria poemelor autobiografice se găseşte un text intitulat „Către sine şi despre episcop”. Poemul a fost compus în anul 381 în atmosfera încărcată a Sinodului de la Constantinopol. Sfântul Grigorie condamna atitudinea anticulturală a celor care de fapt nu erau nici oameni duhovniceşti şi nici oameni de o cultură elementară. Mai ales când aceștia pretind că sunt asemenea Apostolilor, care au fost simpli pescari: „Pune-ţi doar mâna peste un bolnav şi să i se oprească boala! Şi aşa mă vei convinge să dispreţuiesc cultura... Spune-mi şi aceasta: cum numeşti necultivaţi pe Apostoli, pe unii care au lăsat asemenea cuvinte şi scrieri încât chiar şi eu, cel crescut chiar de la început într-o educaţie literară, am dificultăţi să înţeleg chiar puţin din sensul lor ascuns?... Dacă nu ar fi avut parte de Cuvântul, cultura pe care tu nu o admiţi, de unde ar fi convins ei şi mustrat cu îndrăzneală împăraţi, cetăţi şi adunări, înţelepţi, jurişti, păgâni trufaşi care îi acuzau şi care-i anchetau cu discursuri în faţa tribunalelor şi în mijlocul teatrelor?”
Nefiind teodidacți, fără acces nemijlocit la cunoașterea dumnezeiască, ne rămâne cultura ca treaptă intermediară în ascensiunea duhovnicească. Integrată smerit, cu discernământ, în sistemul valorilor, cultura poate să fie salvatoare.