„Trenul timpului” și arta portretului fotografic

În acest florilegiu de portrete fotografice, veritabile radiografii ale lăun­tricității sufletești și de caracter, se găsește unul intitulat „Portret «Trenul timpului»”, o aglutinare de sec­vențe fotografice din mai multe perioade existențiale, care, ca într-un puzzle, recompun în ceea ce-i esențial o fizionomie supusă eroziunii timpului, cu transformări vizibile în planul aspectului fizic, cât și al expresiei. Din suma acestora transpare dominanta, pecetea definitorie, acel sigiliu inconfundabil. Privind colajul, putem descifra poetica artistului fotograf Eugen Harasim, concepția sa privind portretul și modul lui de lucru. E limpede că artistul e preocupat într-o mai mică măsură de trăsăturile fizice, deși acestea nu ies din sfera lui de interes dacă servesc scopului, iluminarea elementelor caracteristice de etos și personalitate, ce singularizează individul. De aceea, aidoma fântânarului, el adulmecă vâna de apă, ascultând și vorbind cu pământul, citindu-i subteranele, ca apoi să sape până dă de ceea ce căuta. E un demers răbduriu al exploratorului care nu se descurajează ușor, poate niciodată. Unul dintre personajele acestei galerii de chipuri umane, filosoful și scriitorul Liviu Antonesei, e înfățișat aplecat asupra unei tăblii de masă, între trei cotoare de măr și alte trei mere ce așteaptă a fi mâncate, parcă pândind ceva, scormonind cu privirile de sub borul unei pălării hoațe depărtările, de unde ar trebui să se ivească nemaipomenitul. Cel fotografiat mărtu­risește că a fost supus unui adevărat test de rezistență până a se ajunge la acest cadru atât de grăitor și plastic. Eugen Harasim, ne spune modelul său, a tras 100 de cadre, ceea ce a însemnat un travaliu de o jumătate de zi. Cele mai multe dintre fotografiile unor personalități ale vieții culturale, mai ales ale celei ieșene, au fost realizate spre a servi ca material documentar soției sale, pictorița Zamfira Bârzu, pentru cele două expoziții de portrete. Nu este nici o îndoială că Eugen Harasim a vânat doi iepuri dintr-o pușcătură. I-a oferit Zamfirei imagini elocvente, focalizate asupra a ceea ce era relevant ca individualitate exterioară și mai cu seamă interioară, prin limbajul nonverbal. A fost o sursă mănoasă, ce i-a permis artistei să renunțe la tradiționalele ședințe de atelier cu modelul în față, să dea de cifrul fiecărei ființe portretizate, să-l deschidă și să-l tălmăcească, folosind două limbaje diferite, expresionismul, în cazul primei expoziții, și hiperrealismul, în a doua. Portretele, 110 la număr, s-au conturat viguroase, necanonice, incitante, configurând interiorități tainice, nu doar zugrăvind exteriorități identificabile, într-o încercare de resuscitare a unui gen fundamental, considerat de unii revolut, dar de fapt mai puțin cultivat azi din pricina dificultății sale. Portretele Zamfirei Bârzu și cele ale altor câțiva portretiști pe care îi mai avem ne-au demonstrat încă o dată că portretul nu s-a demodat, ci doar că reprezintă un pisc greu de atins spre a veni cu ceva nou, original. Intrat în toiul lucrului, cu arma în bandulieră, Eugen Harasim a urmărit tenace, pe baza unui plan meticulos întocmit, alcătuirea propriei galerii de portrete, cele fotografice, cu acte de stare civilă artistică. Și a reușit.

Artistul n-a purces la simpla surprindere de instantanee. Acestea n-au lipsit, cum era firesc, în decursul ședințelor maraton de fotografiat. Când și-au făcut apariția, ochiul sagace le-a prins cu iscusință, păstrând savoarea și spontaneitatea lor fermecătoare, cele ale momentului, ale clipei celei repezi, să nu se lepede, cum zice Eminescu. Totodată, artistul fotograf s-a dedat pasionant investigării nuanțelor, uneori parcă infinitezimale, spre a pătrunde acolo unde scânteia expresia miezoasă. De multe ori a înscenat decoruri, fundaluri menite gravării figurii, dar a recurs și la surprinderea lor în mediul de viață, cum este acel atât de vorbitor cadru în care răsare îngândurat și seren dintre zidurile de cărți academicianul Alexandru Zub. Pare trup și mai ales duh din acești muri livrești. Poate uneori scenele lasă impresia de cadru căutat, dar aceasta se estompează până la dispariție grație tiparului expresiv al chipului, ce-i autentic și mărturisitor cu privire la om și soarta lui pe fața pământului. Se întâmplă asta pentru că Eugen Harasim are capacitatea de a țese istorii. Nu-s imortalizate în cadrele fotografice doar siluete umane, capete de expresie, ci ni se sugerează povești umane. Ni se întinde un fir și putem călători, legănați de visare, spre universuri captivante. Scriind prin imagini și expresie acest mustos și inefabil epos, Eugen Harasim nu-i un simplu mânuitor de aparat, ci un artist fotograf, adică un creator. Portretele lui din acest album au calitatea de a deschide porțile cunoașterii cu mijloacele meșterului izvoditor de frumos. Sunt lentilele magice ale minții, sufletului nuntite cu cele ale aparatului de fotografiat. Aceasta era și starea sufletească în care mulți dintre cei portretizați s-au regăsit pe simezele expoziției „Portrete, oameni pe care i-am întâlnit”, de la Galeria „Dan Hatmanu” din Iași, cadru în care s-a lansat și albumul cu același titlu. Personajele priveau uimite și parcă regăseau chipurile lor oglindite în apa unei fântâni în care vezi până-n străfunduri. Și urca spre ghizduri, licărind, lumina cea tainică a ființei.