„Trist, dar adevărat“

Citeam deunăzi un editorial de-al unui prieten despre rolul nefast, de cele mai multe ori, al muzicii şi despre afinităţile muzicale de excepţie ale demonului suprem.

În timp ce unii vor zâmbi detaşat, alţii ne vor acuza de radicalism bolnăvicios, de ochelari de cal sau de bigotism de mamaie neştiutoare.

Filmul "Satanismul în muzica rock" deja a devenit un fel de fantoşă a fanatismului bătrânilor sau un exemplu de ineficienţă ideologică.

În acest timp, preoţii îşi văd de slujba lor, iar copiii noştri e musai să asculte o muzică la modă, ceva de valoare, sau, şi mai mult, să meargă la un concert rock, că România a devenit atractivă şi pentru marile formaţii, nu numai pentru C. C. Catch, după douăzeci de ani de la ultimul hit.

Bucureştii, ba chiar şi Timişoara, Clujul sunt pe harta mega-concertelor, şi totul este privit ca o şansă acordată României, ca un semn că am intrat în rândul lumii sau ca o invitaţie la modernitate.

Să ne înţelegem. Şi eu când eram adolescent, aflat la o olimpiadă naţională de Literatură română, am rămas fascinat total la auzul unor melosuri celebre ale trupei Metallica, probabil cea mai faimoasă şi reprezentativă trupă heavy metal din istoria muzicii. Am fredonat "Unforgiven", "Sad but true" sau "Nothing else matters". Nu am fost niciodată rocker, dar aceste cântece mi-au plăcut mult. Soundul era excepţional - credeam eu - aveau în ele ceva de o gravitate şi profunzime unice.

Pe atunci nu ştiam deloc engleză - sau o engleză de la filme - aşa că versurile, imitate stângaci, penibil chiar pentru un cunoscător, îmi sunau familiar şi afectat, răspunzând pe deplin părerii de sine pe care o aveam atunci. În acei ani, citeam în derivă zeci de cărţi de filosofie şi critică literară şi scriam gongoric, cu cel puţin zece neologisme, total necunoscute majorităţii, în fiecare frază. Aşa că atunci când am scris teza de la Olimpiada naţională, i-am pus în serioase tribulaţii semantice pe bieţii profesori corectori. Ceva de genul: osmoza ontologică a reacţiei cu sensibilul interiorizează evanescenţa eului şi exuvia hipogeică a somaticului (citat din teza mai sus-amintită despre Eminescu).

Avântul metalist a trecut peste câţiva ani, în tot acest timp eram elev seminarist, citeam şi Sfinţii Părinţi, şi teologie.

Mai târziu, după ce am început să învăţ intensiv engleză, am devenit interesat de versurile muzicilor rock, ascultate febril în copilărie.

Şi am rămas stupefiat. Este o ierarhie a valorilor total inversată (şi nu generalizez), care vrea să distrugă tradiţia şi orice instituţie a ei: Biserică, stat, familie et caetera. Este o revoltă permanentă împotriva lui Dumnezeu, a virtuţilor şi a valorilor umanităţii, care se manifestă prin ură, individualism, negarea morţii proprii şi recursul la crimă, ori de câte ori ceva nu îţi place. De fapt, aceasta este sub-cultura Hollywood, cea mai mare revoluţie culturală după comunism. Oricând cineva nu îţi place, filmul şi muzica îţi spun să-l ştergi din această lume, cu ajutorul armelor.

Nu vreau să dramatizez, nu sunt nici eu tocmai un pasionat de romanţe, dar cred că cei mai mulţi dintre tinerii care sar în sus la concertele rock nu au habar că prin acestea, sau măcar prin unele, îşi dăruiesc viaţa muzicianului tenebrelor.

Unele melodii sunt chiar legăminte sataniste, făgăduinţe luciferice, invitaţii la crimă, apeluri la sinucidere, violenţă, droguri, sexualitate aberantă. Atâta timp cât e în engleză, părinţii - cei mai mulţi ignoranţi - cred că e ok. Am şi eu tineri care vin la biserică, se spovedesc, dar când îi întrebi dacă ascultă muzică pierzătoare de suflet zâmbesc jenaţi: "E doar muzică".