Tristeţea ca terapie pentru curăţarea răului

▲ Timpul tristeţii nu-i atunci când suntem nefericiţi, ci acela în care săvârşim răul ▲

Dumnezeu nu de alta ne-a dat întristarea, ci numai din pricina păcatului, şi El a dovedit aceasta prin însăşi experienţa lucrurilor. Când e vorba de pierdere de bani, de moarte, de boală, sau când dau peste noi alte necazuri, noi, mâhnindu-ne şi îndurerându-ne, nu numai că nu scoatem nici o mângâiere din întristare, ci ne sporim şi mai mult nenorocirea. În păcate, însă, dacă ne îndurerăm şi ne întristăm, micşorăm mărimea păcatului şi facem mic ceea ce era mare; adesea îl desfiinţăm chiar cu totul. Să vă aduceţi mereu aminte de aceasta, ca să vă mâhniţi numai din pricina păcatului, şi de nici un alt lucru. Şi după aceasta şi de aceea că, păcatul aducând în viaţa voastră mâhnirea şi moartea, la rândul lui e desfiinţat de acestea două. Deci de nimic să nu ne temem aşa de mult ca de păcat şi de nelegiuire.

Dar cum putem să scăpăm de tristeţe? Ci eu, vă voi întreba: De ce n-am putea să ne scăpăm de ea? De aţi săvârşit desfrânare sau ucidere, sau orice altă faptă de acestea, care închid poarta împărăţiei cerurilor, fiţi trişti, mâhniţi-vă, nimeni nu vă împiedică. Dar dacă, din mila Domnului, aţi stat departe de asemenea crime, de ce să vă neliniştiţi sufletul zadarnic?

Dumnezeu a aşezat tristeţea printre simţămintele firii noastre nu ca să ne lăsăm ei cu uşurătate, fără rost, în clipa încercării, nici ca să ne abandonăm pe noi înşine, ci ca să scoatem din acest simţământ cel mai mare dintre foloase. Şi cum vom putea, oare, scoate asemenea foloase? (…)

Timpul tristeţii nu-i atunci când suntem nefericiţi, ci acela în care săvârşim răul. Dar noi, noi am răsturnat îndreptarul acesta, timpurile le-am schimbat. Când săvârşim mulţime de greşeli, nu simţim nici cel mai mic disconfort, iar de ni se întâmplă să suferim, de te miri-unde, vreo împotrivire, iată-ne abătuţi, loviţi de mâhnire, gata de a sfârşi cu viaţa aceasta şi a ne scăpa de ea.

Pentru aceasta, tristeţea pare a fi lucru supărător şi greu de dus, ca şi mânia şi pofta trupească. Cei ce se leapădă acestor simţăminte pe nedrept şi fără rost, le-au făcut să-şi piardă din însemnătatea lor. Ca şi cu leacurile pe care le dau doctorii. Când aceste leacuri nu sunt date pentru bolile cărora se potrivesc şi pentru care au fost pregătite, ci altora, departe de a despovăra de suferinţa lui, dimpotrivă îi măresc răul.

Aşa lucrează tristeţea. Cum ea e o terapie în stare - putem spune - de a curăţi răul din noi, dacă cuprinde un suflet trândav, încărcat de grele păcate, ea îi aduce bună slujire, dar de se sălăşluieşte într-un suflet care luptă şi se zbate, care trudeşte, care are griji şi suferă, în loc de a-i ajuta, îi aduce mari stricăciuni, făcându-l mai slab şi uşor de doborât.

Aşa, scriind acelora care se ţineau tari în credinţă, Pavel le zicea: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul, vă zic mereu, bucuraţi-vă!“… Dar acelora care erau destrămaţi, mândri, cârtitori, le zicea: „Sunteţi plini de trufie…“ Cel ce-i împovărat de păcate, să folosească această terapie, ca să se elibereze şi să se uşureze, dar acel care-i sănătos, de ce şi-ar ruina fericita-i sănătate prin tristeţe? (Sf. Ioan Gură de Aur, „Predici despre statui“)