Tristul călător

Joi, o zi obişnuită, în troleibuzul 91. Lângă mine, se aşază un domn între două vârste, îmbrăcat în costum. Priveşte absent pe geam, cu ochii pierduţi parcă în altă dimensiune. Din întâmplare, îl ating puţin şi îmi cer îndată scuze, ca nu cumva să se supere. Deodată, se întoarce către mine şi cu o voce foarte joasă, dar înceată, îmi spune: „Sunt trist şi obosit, m-am săturat de toate“.

L-am ascultat, mi s-a părut o afirmaţie provocatoare şi am început să privesc atent chipul oamenilor. Pe stradă, în supermarketuri, în mijloacele de transport, la cozile de la oficiile publice, la birou, vezi oameni nemulţumiţi, nervoşi, iritaţi, într-un cuvânt, oameni trişti.

Nu pare a fi o temă importantă şi cu atât mai puţin interesantă, pentru că nu vizionăm nici un talk-show despre tristeţe, nu vedem nici un sondaj care să indice dacă oamenii sunt trişti sau bucuroşi, nici nu prea întâlnim foarte multe tratate pe această temă.

Şi cu toate astea, dacă te uiţi la călătorul de lângă tine, fie el zugrav, student, avocat, manager etc., îi vei observa ochii trişti şi chipul îngândurat.

Totuşi, de ce, din ce cauză sunt oamenii trişti?

Trăim într-o societate care consumă foarte multe subiecte senzaţionale. Dacă nu eşti special, dacă nu eşti la modă, dacă nu găseşti nimic deosebit în atitudinea ta, e foarte posibil să te întristezi, dragă călătorule. Te întristezi şi pentru că nu ţi-ai îndeplinit toate visurile, dorinţele. Te întristezi, poate, că nu ai reuşit să prinzi un contract profitabil peste hotare. Te întristezi că nu ai avut părinţi înstăriţi, că nu ai făcut o altă facultate. Şi până la urmă, te întristezi că eşti român în România. De ce te întristezi? De cine te întristezi? Răspunsul e unul simplu: de toţi şi de toate.

Cauza principală a tristeţii va fi mereu gândul sau ideea eşecului, a lipsei, a pierderii sau a răului prezent.

Călătorule dragă, tu, ca şi mine şi ca toţi din jurul nostru, trăieşti într-o lume care promovează idealuri utopice, peste posibilităţile noastre de multe ori: case cu etaj în liniştea pădurilor de lângă Bucureşti, maşini performante, precum cele ale vedetelor autohtone, schimburi de tot felul. Cuvântul de ordine este „înnoirea“. Haine noi, concepţii noi, prieteni noi şi de ce nu, soţ sau soţie nouă... Sperăm prea mult de la noi şi de la ceilalţi sau cerem mai mult decât ni se cuvine, pentru a fi mulţumiţi: confort, succese, atenţii, distracţii. Astfel, ideea de frustrare, din cauza imposibilitaţii de a obţine ceea ce dorim atât de mult, este foarte aproape şi ne va măcina mereu.

De multe ori, foamea de apreciere şi absenţa ei pot conduce la tristeţe, pentru că ne simţim lipsiţi de ceva esenţial şi ne cuprinde amărăciunea.

Acestea toate se întâmplă pentru că toată lumea promovează drepturile omului. Dacă există drepturile omului, cu siguranţă că există şi „drepturile mele“, dar să nu uităm că există şi îndatoririle mele.

Surprinzător, stimate călătorule, de vei citi Evanghelia lui Hristos, vei vedea că tristeţea te va părăsi dacă nu îţi vei mai căuta în stânga şi în dreapta drepturile şi plăcerile. Bucuria va sosi dacă ne vom lepăda de închipuirile bucuriei şi ne vom înhăma cu mult curaj la purtarea existenţei dăruite de Dumnezeu, fie ea chiar şi într-o ţară mică, în care procesul de dezvoltare şi civilizaţie este foarte anevoios.

Ai avut suferinţe sau diferite neplăceri. Toate sunt de la Dumnezeu şi vin în mod pedagogic spere binele tău, pentru izbăvirea din capcanele sau din captivitatea unei existenţe autonome, suficiente sieşi, oferită în mod gratuit plăcerilor şi bucuriilor trecătoare.

Ştiu că ai coborât din troleibuz cu aceeaşi faţă abătută, care nu se bucura de nimic din jur. Ştiu că te-am mai supărat şi eu puţin cu neatenţia mea, călătorule trist, dar sunt convins că ai multe daruri, ca toţi ceilalţi, pentru a te putea bucura de ceva.

Sunt convins că scurta şi călătoarea mea evaluare a situaţiei nu te va ajuta foarte mult, dar îţi ofer în încheiere câteva cuvinte ale părintelui Simeon Kraiopoulos: „Frate, Dumnezeu îngăduie să ai o strâmtoare, o durere, o greutate, să trăieşti ceva care poate te copleşeşte până înstrăfundurile existenţei tale? Aceasta este o binecuvântare! Te cercetează Dumnezeu! Este ca şi cum ţi-ar spune: «Sunt aici. Opreşte-te şi ia aminte, întoarce-te şi priveşte-Mă! Nu te lăsa coleşit de problemă, oricare ar fi aceasta! Vreau să îţi dau ceva! Ce am să îţi dau? Pe Mine Însumi, şi să te fac Dumnezeu! Voiesc să fii ceea ce sunt şi Eu, adică Dumnezeu, pentru că te iubesc, te doresc, pentru că eşti făptura Mea şi pentru tine le-am făcut şi le fac pe toate»“.