În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
Triumful mizantropiei
Una dintre metodele militare cele mai uzitate a fost întotdeauna aceea de a insufla propriilor soldați ura față de adversar. De la ura reciprocă a grecilor și perșilor la cea dintre romani și popoarele germanice și până în zilele noastre, la dictatura urii în nazism împotriva evreilor sau la cea existentă în comunism împotriva „burgheziei”, toate aceste forme au fost utilizate pentru a crea în rândul armatei, dar și al păturii largi a populației, o grosieră formă de mizantropie - de dispreț, dezgust față de adversari reali sau care serveau doar interesului politic. Mizantropia, ca fenomen social, este o veritabilă disoluție a societății, omul devenind lup pentru om așa cum spune și vechiul dicton latin, homo homini lupus.
Mizantropii sunt, adesea, persoane care au suferit traume în copilărie, care au trecut prin șocuri masive sociale și emoționale și, atât timp cât ei trăiesc în sânul populației și nu depășesc o situație socială medie ca avere și importanță, efectul lor negativ poate fi resorbit cu ușurință. Însă atunci când ei ajung la putere printr-o înlănțuire a evenimentelor, se dovedesc unele dintre cele mai funeste persoane care pot conduce destinul unui popor. De la Pol Pot în Cambodgia până la Hitler în Germania, de la Stalin în Rusia și până la Idi Amin în Uganda, de la Mao în China și până la Duvalier în Haiti - mizantropii au guvernat o bună parte din secolul al XX-lea în multe țări importante din lume. Ura lor față de alte popoare, seminții, națiuni, aflate fie în interiorul, fie în exteriorul țării lor, s-a născut adesea din ura lor față de om în general. Doar ei erau meniți să existe, în timp ce ceilalți, pe care-i considerau net inferiori, puteau fi oricând înlocuiți, torturați, supuși experimentelor, uciși cu cruzime.
De unde vine această ură față de om, care se propagă cu brutalitate doar în sufletul otrăvit al celor lipsiți de Dumnezeu? Cum se naște ea? Cum poate fi stopată sau înăbușită în fașă? Fără îndoială că mizantropia este o lucrare a diavolului, care, de la început, „a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el” (Ioan 8, 44), așa cum ne mărturisește Mântuitorul Iisus Hristos. În repetate rânduri în Sfânta Scriptură, evreii doresc să-L ucidă pe Hristos, fie aruncându-L de pe „sprânceana muntelui” din Nazaret (cf. Luca 4, 23), fie aruncând asupra Lui cu pietre (cf. Ioan 10, 31), fie sfătuindu-se să-L dea la moarte, în momentul Intrării Lui în Ierusalim (cf. Ioan 12, 10).
Mila, părerea de rău, empatia sunt înlocuite în sufletul mizantropului de cruzime, nepăsare, indiferență. Și cum poate încăpea cuvântul lui Dumnezeu într-un asemenea suflet, într-o asemenea inimă, în care nici oamenii, nici animalele, nici măcar un gând bun nu-și găsesc locul? Marele efect al lumii moderne este că a sădit mizantropia aproape ca o virtute în mijlocul societății și culege acum roadele ei. În generațiile de ură care sunt crescute astăzi prin filmele violente, derapajele la adresa creștinismului, jocurile agresive, ura și egoismul față de aproapele, cuvântul lui Dumnezeu este trecut ușor cu vederea.
Și tocmai de aceea, creștinismul, reprezentat din ce în ce mai puțini oameni sinceri și jertfelnici, va străluci cu mai multă putere, luminând cu iubirea până la sfârșit o lume oarbă, în care mizantropii încă mai consideră ura drept o cale spre nemurire.