Trudind în „mănăstirea mănăstirilor“

Către sfârşitul anilor â80, când am intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, se aflau acolo patru perechi de fraţi de sânge care se nevoiau în cea mai veche şi mai cunoscută chinovie de la noi. Aveau felurite ascultări în vremea când mănăstirea trecea prin numeroase îngrădiri şi cunoştea din plin lipsa personalului monahal în anii „de foc“ ai orânduirii potrivnice Bisericii.

Între fraţii de mamă din acea vreme mă opresc acum la persoana ieromonahului de atunci Benedict Sauciuc, devenit peste ani protosinghel şi mai apoi arhimandrit şi stareţ al lavrei. În 1982, când a venit la Neamţ ca novice, avea deja experienţa cunoscutelor mănăstiri Antim şi Ciolanu, pe unde trecuse în drumul său către „chipul monahicesc“. Mi-l amintesc la început de drum nemţean - tânăr, harnic, smerit, puţintel la trup, cu barbă săracă, cu năzuinţe duhovniceşti şi răbdare. A cunoscut începutul ascultărilor de jos, la prima vedere umilincioase, s-a aşezat în spatele celor bătrâni şi cunoscători, a trecut prin focul încercărilor, al multelor ispite şi, după o cercetare canonică severă, a fost trecut în rândul monahilor, numindu-se în grai latin „Cel binecuvântat“ (Benedict), alăturându-se marelui sobor al nenumăraţilor călugări nemţeni, din diferite perioade, care constituie, de fapt, aceeaşi familie. Acest sobor a fost, în istoria lui, cel mai numeros între mănăstirile de călugări, după afirmaţia cunoscutului avvă Cleopa Ilie numărând, până în prezent, mai mult de 30.000 de călugări.

O cifră uriaşă, spre care privim cu pioşenie, dar şi cu multe întrebări, gândindu-ne cât le va fi fost de greu egumenilor şi monahilor în focul ispitelor, dar şi în valurile învolburate ale istoriei.

În casa părintelui Ghenadie, ucenicul a muncit cu sârg

Către sfârşitul celui de-al doilea mileniu, Benedict Sauciuc a pus umărul la lucrarea străvechii mănăstiri. În anii vieţuirii mele la Neamţ, Benedict locuia în casa protosinghelului Ghenadie Crudu, al cărui ucenic credincios a fost. Bătrânul Ghenadie era un om al păcii, încununat cu darul blândeţii şi al rugăciunii, un duhovnic ascultat nu doar de monahi ai obştii, ci mai ales de credincioşii din diverse locuri ale Moldovei. Ghenadie Crudu a fost şi un bun slujitor, cu o voce de neuitat, ca un tril de privighetoare, pe care nu-l mai uiţi cât trăieşti. Îngăduitorul părinte l-a luat în casa lui pe tânărul Dumitru (Benedict) Sauciuc şi l-a deprins să lupte în războiul nevăzut. Cât va fi învăţat ucenicul de la părintele său nu ştim. Oricum, exemplul părintelui Ghenadie este vrednic de amintit. El trăia ca în liniştea codrilor, căsuţa fiindu-i aşezată într-o frumoasă livadă de meri, bătrână de acum, plantată la început de veac XX, în vremea stăreţiei episcopului Nicodim Munteanu. Alături de casa părintelui Ghenadie mai există încă istorica locuinţă a episcopului Narcis Creţulescu, care este de fapt o căsuţă cu două odăi, o sală mare şi un frumos cerdac, martore toate ale vieţii şi lucrării harnicului episcop şi cronicar nemţean.

În casa părintelui Ghenadie, ucenicul ascultător a muncit cu sârg, l-a cinstit pe bătrân, l-a ajutat, l-a îngrijit şi a fost statornic în obştea „mănăstirii mănăstirilor“. Probabil statornicia şi hărnicia au constituit principalele motivaţii ale alegerii părintelui Benedict ca stareţ al Neamţului, după ce câţiva ani l-a ajutat în administraţia mănăstirii pe arhimandritul dr. Irineu Cheorbeja, stareţ între anii 1990-1997.

Un apărător al testamentului ctitorilor

În luna noiembrie 1997, când protosinghelul Benedict Sauciuc a devenit stareţ al mănăstirii, s-a bucurat de cea mai mare parte a voturilor soborului. Călugării nemţeni, destul de aspri în astfel de momente, i-au acordat încredere dorind să refacă viaţa duhovnicească şi starea materială a lavrei, ambele precare de multă vreme. În răstimpul trecut de atunci, stareţul Benedict şi monahii ascultători au transformat mănăstirea într-un veritabil şantier. Un cămin modern, cu o capacitate mai mare de 100 de locuri, cu trapeză, săli de conferinţe şi bucătărie la standarde actuale, apoi o stăreţie nouă, o casă pentru oaspeţi, mai multe case monahale construite pe locul altora vechi, care nu mai puteau rămâne „în picioare“ s-au realizat în anii stăreţiei părintelui Benedict.

Pentru dinamizarea vieţii spirituale în perioada acestei stăreţii s-au înfiinţat şi construit trei noi schituri: la Branişte, Cărbuna şi Băiceni-Cotnari, iar Biserica „Sf. Ioan Teologul“ (Bogoslovul) de la cimitir a fost pictată admirabil de către soţii pictori Daniela şi Ioan Moldoveanu.

În acelaşi timp, cu stăruinţa şi cheltuiala egumenilor, la Schitul Icoana Nouă şi Vovidenia, din vatra mănăstirii, s-au realizat importante lucrări de construcţie şi înfrumuseţare, culminând cu sfinţirea noii biserici (o adevărată catedrală) cu hramul „Schimbarea la Faţă“ de la Icoana Nouă.

În anii stăreţiei sale s-a ocupat şi de sectorul silvic al Arhiepiscopiei Iaşilor, amenajând sediul Ocolului silvic - Mănăstirea Neamţ şi organizând activitatea acestui nou sector al eparhiei. Din păcate, aceste multiple realizări i-au adus şi numeroase umilinţe din partea unor reporteri şi ziarişti, a unor instituţii care nu susţin şi nu agrează activitatea Bisericii.

Părintele Benedict nu a făcut altceva decât să apere proprietatea Bisericii, expunându-se pe sine şi identificându-se până la capăt cu instituţia care are dreptul la terenuri forestiere, după atâţia ani de nedreptate şi înstrăinare. Urmărind evenimentele relatate cu subiectivism pe canalele media, am fost profund mâhnit de atitudinea celor în cauză faţă de monahii nemţeni şi faţă de stareţul mănăstirii, în special. Este, aşadar, şi un luptător, un apărător al testamentului ctitorilor care-au dăruit, în trecute vremi, proprietăţi şi bunuri importante, de mare valoare, Mănăstirii Neamţ.

Arhimandritul Benedict Sauciuc a trecut în această perioadă a stăreţiei sale prin mari încercări. Adeseori zâmbetul i-a dispărut, timpul nu i-a îngăduit hodina, rugăciunile, canonul.

El duce mai departe tradiţia acestui loc

Rămâne mai departe un străjer lângă bătrâna chinovie. Cred că a avut şi bucurii, legate mai ales de slujbele din ctitoria ştefaniană ori de mulţumirea zidirilor reuşite, care vor dăinui peste ani şi ani, apoi bucurii izvorâte din trăirea pelerinilor care vin cu miile la hramul „Înălţărea Domnului“. A fost răsplătit de Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel cu rangul de arhimandrit şi a primit, la sfinţirea clădirii noii stăreţii, vizita şi binecuvântarea a două treimi din ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Drumurile mele duc destul de des în mănăstirea a cărei binecuvântare o simt în suflet. Părinţii din tinereţea mea s-au dus aproape toţi. Pe mormintele lor se aşază în fiecare toamnă frunzele aduse de vânturi puternice. Printre monahii din urmă cu 20 de ani este şi părintele Benedict. El duce mai departe tradiţia acestui loc, cu amintirea bătrânilor şi cu şoaptele rugăciunilor neadormite. Realizările lui nu sunt doar cele de cărămidă şi tencuială, ci mai ales cele legate de continuarea unei tradiţii. O tradiţie cu un specific aparte, nepereche, ocrotită de numerosul sobor al sfinţilor nemţeni dintru Împărăţia Cerurilor. Acolo este, de fapt, marea comoară a slăvitei mănăstiri. Către această comoară de mare preţ trebuie să privească stareţul Benedict la împlinirea a zece ani de stăreţie şi să-i adauge, mănăstirii şi lucrării sale, în continuare, strălucire, trudă şi mărturisire plină de iubire.