Trufia

Tocmai pentru că este contrastul ultim al smereniei, cea mai volatilă dintre calităţile morale care îl fac pe om vrednic de Dumnezeu, fatuitatea are sinistrul merit de a le anula pe toate acestea, indiferent de înălţimea la care ar fi ajuns ele în sufletul cuiva. În plan etic, acolo unde ne situăm de fapt cu discuţia de faţă, nuanţa este pe cât de fină, pe atât de hotărâtoare pentru profilul de caracter al persoanei. N-aţi întâlnit oameni, din varii câmpuri de activitate, cu performanţe profesionale considerabile, pentru care societatea le datorează mult, dar cărora „performanţa“ modestiei le rămâne atât de îndepărtată? Dar, gândindu-ne că totuşi realizările lor atenuează întrucâtva efectul atât de neplăcut al aroganţei, ce se poate spune despre cei care, deşi nu pot bifa mai nimic în prima categorie, au aceeaşi atitudine, vădind-o adeseori la cote superioare? Nu poţi vedea aici decât „imaginea exaltată a unei excelenţe absente“, cum formula Petru Creţia, analizând des întâlnitul simptom al conştiinţei false. Trufaşul este, în definitiv, un narcisist disimulat, un campion al virtuţii eşuat tocmai la vârful acesteia. Precipitarea, neastâmpărul lui se epuizează în a veghea ca în templul perfecţiunii, la care oficiază exclusiv, să nu existe vreo ingerinţă. Din acest motiv, mai sus de el nu există nimeni (până şi imaginea lui Dumnezeu s-a înceţoşat), iar mai jos, mult mai jos se situează… ceilalţi. Omul al cărui orgoliu depăşeşte cu mult realitatea se manifestă infailibil şi litigios, deşi mimează subtilitatea (fiind pătimaş, nu-şi îngăduie însă prea multă), iar prin aceasta, orice s-ar spune, se condamnă pe sine la singurătate. Algoritmul valoric al unui asemenea om se opreşte întotdeauna la propria persoană, ceea ce îl transformă, pentru alţii, într-un călău al aspiraţiilor decente şi autentice.

 

Cu argumente din „memoria vie a Bisericii“, morala creştină a dat mântuirii personale două accepţii simetrice, pe aceea de dobândire perseverentă, „bob cu bob“, a virtuţilor sufleteşti, dar şi pe cea de transformare subită, radicală, copleşitoare a interiorităţii cuiva care a simţit (căruia i s-a revelat, mai bine zis) dragostea infinită a lui Dumnezeu. Niciodată însă nu li s-a negat acestor două perspective atributul unei tainice complementarităţi. A se vedea, pentru acest paralelism tipologic, vieţile de îndelungă asceză ale atâtor sfinţi, dar şi „învierile“ relatate în Evanghelii, precum cea a lui Zaheu, a celuilalt vameş pocăit, a femeii desfrânate şi, culminant, grăitorul gest al tâlharului de pe cruce. Ei bine, pe cât de vii sunt aceste paradigme în spiritualitatea creştină, nici una nu este cu totul imună la trufie. Atât de insidios este sentimentul slavei deşarte încât nici cel care, după ani (o viaţă chiar!) de osteneli duhovniceşti, reuşeşte să domine păcatul, nici cel care a fost străfulgerat de fiorul renaşterii lăuntrice în Dumnezeu nu capătă şi aptitudinea definitivă de a evita o asemenea capcană spirituală. Prin urmare, nici măcar penultima treaptă spre desăvârşire nu este un loc sigur. Odată ajuns aici, sufletul îşi poate descoperi un echilibru doar aparent. „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă“, atenţionează, cu un perfect simţ al realităţii de conştiinţă, Sfântul Apostol Pavel. Sentimentul gloriei vane concreşte, aşadar, pe tulpina binelui asumat, asemenea unui virus care îşi arată nocivitatea tocmai când sănătatea pare deplină. Este singura patimă asupra căreia, înainte de a ne-o insufla, diavolul însuşi deţine o certă paternitate.

 

Sunt multe de spus în acest sens, dar mult mai multe de făcut. Nu-mi rămâne decât să mă întreb, autoscopic, dacă, scriind aceste rânduri, m-am ferit eu însumi de trufie.