Turnul înșelăciunii

Viclenia și minciuna constituie aripile întunecate ale înșelă­ciu­nii, ale iluzionării altora cu privire la adevăratele realități. Pe de altă parte, ipocrizia și disimularea reprezintă factorii decisivi de întreținere a acestui fals văl, menit să ascundă lumina Adevărului. Însă atât Sfânta Scriptură, cât și scrierile Sfinților ne atenționează asupra pericolelor pe care înșelă­ciu­nea le creează în jurul sufletelor noastre.

Perioada primelor trei secole de după venirea Mân­­tuitorului Iisus Hris­tos este una de prosperitate materială, de progres artistic și cultural, de noi descoperiri, dar și una în care sângele martirilor a înroșit țărâna, în care delatorii au deținut o putere covârșitoare și în care, din păcate, oamenii au mințit enorm, unii dintre ei chiar cu întreaga lor viață. Nu putem interpreta altfel cuvintele marelui istoric roman Tacitus, care afirma cu oroare despre contemporanii săi: „Fiecare își era propriul comandant și propriul instigator, iar cel mai puternic impuls pentru cei răi era suferința celor buni” (Tacitus, Istorii, I, 38, trad., introd. și note de Dionisie Constantin Pârvuloiu, București, Ed. Humanitas, 2025, p. 54). În această epocă în care rațiunea devenise o simplă slujitoare a viciului puterii și a dorinței de parvenire, în care trădarea era o îndeletnicire favorită, în care familiile, după mărturia aceluiași istoric, ajunseseră să fie ținta preferată a delatorilor dornici întotdeauna să dezbine unitatea lor și să le acapareze avuția (cei acuzați de trădare își pierdeau toate proprietățile și averile deținute), atmosfera părea mai înăbușitoare ca niciodată. Sfântul Apostol Pavel avertizează în repetate rânduri comunitățile creștine: „Păziți-vă de câini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi!” (Filipeni 3, 2), iar în alt loc vorbește despre pericolele întâmpinate, enumerându-le astfel: „în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la nea­mul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși” (2 Corinteni 11, 26). Ultima „primejdie” menționată poate să inducă în eroare ca fiind cea mai mică în comparație cu celelalte. Nici­decum. La vremea respectivă era cea mai mare. „Frații mincinoși” erau cei care puteau să coabiteze cu autoritățile romane pentru a preda micile comunități creștine în fața torturilor și morții martirice, erau cei care răspândeau învățături false pentru a acapara conducerea comunităților, erau cei care mințeau că sunt credincioși, ascunzând o viață viciată sub un acoperământ aparent al sfințeniei. Reprezentau, așadar, cel mai mare pericol și tocmai pentru că păreau inofensivi puteau face cel mai mare rău fără a putea fi nici măcar bănuiți...

A minți cu propria viață

Înțeleptul rege Solomon făcea o radiografie exactă a omului care dorește să-l înșele pe aproapele său, spunând: „Omul de nimic, omul necinstit și viclean umblă cu minciuna pe buze. Face cu ochiul, dă din picioare, face semne cu degetele. În inima lui e vicleșug, pururea se gândește la rău și seamănă gâlceavă” (Pilde 6, 12-14). Astfel de oameni - care au circulat într-un număr foarte mare în primele trei veacuri, după cum ne încredințează și marii istorici ai vremii, dar și scrierile scripturistice și patristice - au creat un mediu vicios în care înșelarea, ipocrizia și trădarea erau percepute drept cele mai simple metode de a ajunge la putere și a o păstra în beneficiul propriu. Însă, așa cum se întâmplă în astfel de situații, atunci când Adevărul nu mai este respectat și minciuna se răspân­dește pretutindeni ca suport al înșelăciunii, oamenii ajung să-și piardă simțul discernământului, iar disoluția socială este mai aproa­pe ca niciodată. Marile convulsii sociale ale Imperiului Roman, aflat la apogeul puterii sale, nu pot fi explicate altfel: societatea era prizoniera unui curent al înșelării reciproce. Așa cum afirma pertinent Hannah Arendt: „Rezultatul unei înlocuiri coerente și totale a adevărului factual cu minciuni nu este că minciunile vor fi acum acceptate ca adevăr, iar adevărul defăimat ca minciuni, ci că simțul cu care ne orientăm în lumea reală - și categoria adevăr vs falsitate se numără printre mijloacele mentale ale acestui scop - a fost distrus” (Hannah Arendt, Între trecut și viitor. Opt exerciții de gândire politică, trad. de Louis Rinaldo Ulrich, București, Ed. Antet, 1997, p. 267). În timp, oamenii ajung să nu mai mintă doar pentru a-și atinge scopurile. Minciuna nu mai acoperă în viața lor doar un spectru exterior, ea ajunge să-i distrugă din interior, transformându-i în ființe care mint cu întreaga lor viață. Ipocrizia nu mai acoperă „adevărata” față, ea devine, dintr-o simplă mască a acesteia, integrată în ea. Omul ajunge să mintă din simpla plăcere de a minți. Păstrarea aparențelor devine un scop în sine. Persoanei contaminate de acest duh al înșelăciunii propriile minciuni ajung să-i apară ca adevăruri de netăgăduit, iar contactul ei cu realitatea devine tot mai îndepărtat. În cele din urmă intervine inevitabila ruptură interioară: percepția este alterată semnificativ, apare starea de trăire „între două lumi” - cea reală și cea creată de universul imaginar interior. Ulterior, se ajunge la treapta cea mai joasă a decăderii - lupta împotriva Adevărului. Cei care mint cu propria lor viață se revoltă în cele din urmă împotriva lui Dumnezeu și exclud orice comuniune cu Adevărul. Așadar, Sfântul Iustin Popovici avea dreptate atunci când afirma următoarele: „De ce luptătorii împotriva lui Hristos nu cred lui Hristos? Fiindcă El este Adevărul întreg, Atotadevărul, și pentru că spune Adevărul. Iar întru ei nu este iubire față de Adevăr. Întru ei lucrează și acționează permanent minciuna, cu toate precursoarele și adeptele ei. Orice cercetare dialectică și orice analiză logică a filozofiei păcatului și a apologiei păcatului sunt întotdeauna, la urma urmelor, filozofia și apologia minciunii. Însă luptătorii împotriva lui Hristos nu văd acest lucru, fiindcă sunt școliți în minciună și deprinși cu minciuna, ca și cu atmosfera logicii lor și a cugetelor lor. Cu adevărat, în ei cuge­tul și logica sunt dirijate de minciună și de păcat. De aceea, nu au nici o relație cu Adevărul, nici nu Îl cunosc, nici nu Îl doresc, întrucât nu este Adevăr întru ei. Iar Adevă­rul se cunoaște prin Adevăr. Adevărul se atrage prin Adevăr. De aceea, Mântuitorul adresează luptătorilor împotriva Lui aceste cuvinte: «Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeți» (Ioan 8, 45)” (Sf. Iustin Popovici, Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Apostol Ioan. Tâlcuire la Epistolele Sfân­tului Ioan Teologul, trad. de mo­nahia Domnica Țalea, Timișoara, Ed. Partoș, 2024, p. 124).