Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ucenicul cel isteţ

Ucenicul cel isteţ

Un articol de: Augustin Păunoiu - 27 Feb, 2014

Se cuvine vreodată să minţim? Răspunsul pe care ni-l dă morala creştină este unul categoric. Nu. Şi totuşi, dacă aţi adăposti la dumneavoastră în casă un refugiat, căutat de unii ce vor să-l ucidă, l-aţi preda acestora, le-aţi destăinui că l-aţi găzduit? Răspunsul ar trebui să fie la fel de categoric, nu. Aşa au putut scăpa, în anii când Biserica era persecutată, părinţii Cleopa Ilie, Ilarion Argatu şi mulţi alţii de prigoana comunistă care urmărea să-i extermine. Cred că nu practicarea oarbă a unei virtuţi ne aduce îndreptarea, ci duhul în care o săvârşim. Pilda de astăzi vine să ne vorbească despre isteţimea duhovnicească, acea ascuţime a minţii care pune mai presus rezultatul unei acţiuni decât păzirea stearpă, de ce nu uneori tâmpă, a literei legii.

Doi bătrâni din pustia schitică ajunseseră să fie supăraţi unul cu altul. Nu-şi mai vorbeau deloc, ba mai mult, începuseră să nutrească gânduri rele unul împotriva altuia. Dar s-a întâmplat ca unul dintre ei să se îmbolnăvească şi un frate a venit la el să-l vadă. Bătrânul îl chemă pe frate şi îi zise: „Am necazuri, un anumit bătrân şi cu mine, şi aş vrea să-l îndemni să fim prieteni. La această rugăminte, tânărul monah spuse: „Am să fac precum mi-ai spus“.

Plecând, fratele s-a gândit cum să împlinească acel lucru, pentru că se temea că bătrânul nu va primi îndemnul lui sau chiar să pricinuiască celuilalt bătrân o suferinţă şi mai mare. Din voia lui Dumnezeu, un alt monah a venit la cel tânăr şi i-a adus cinci smochine şi câteva dude. Fratele le luă şi le puse în chilia lui; apoi a ales o smochină şi câteva dude, ducându-i-le bătrânului la care voia să meargă. I-a zis acestuia: Părinte, cineva a adus acestea la bătrânul meu care este bolnav. Şi cum eram acolo, mi-a zis: „Ia-le şi dă-le cutărui bătrân. Aşadar, ţi le-am adus“. La aceste cuvinte bătrânul s-a ridicat mut de uimire, zicând doar atât: „Îmi trimite mie toate acestea?“ „Da“, a răspuns fratele. Bătrânul le luă şi-i zise: „Fii bine-venit“. După aceea, fratele, întorcându-se în chilia lui, luă două smochine şi câteva dude şi i le duse celuilalt bătrân care era bolnav. Făcând o metanie, îi spuse acestuia: „Ia-le părinte, ţi le-a trimis părintele care era supărat pe tine“. „Aşadar, suntem prieteni?“ „Da, părinte, cu ajutorul rugăciunilor tale.“ „Slavă lui Dumnezeu“, zis-a bătrânul. Şi în felul acesta legătura între cei doi s-a reînnodat mulţumită harului lui Dumnezeu şi isteţimii fratelui care i-a apropiat cu trei smochine şi câteva dude. Bătrânii însă n-au aflat ceea ce făcuse cu adevărat acel frate.