Ucenicul și învățătorul

Într-o dedicație pentru mine și doamna mea, Ecaterina, așternută pe acea „lespede a inimii”, pe pagina de gardă a cărții intitulate „Portrete în cuvinte”, Editura Trinitas, Iași 2007, autorul, arhimandritul Timotei Aioanei, Vlădica de azi, surprindea în puține propoziții, meșteșugit rostuite, modul în care voia a se rândui existența sa: „Un Părinte al Bisericii spunea că inima lui avea doar intrări. Odată ajuns acolo, nu mai puteai ieși. Eu I-aș cere lui Dumnezeu să-mi dea puterea de a vedea întotdeauna numai lumina din viața celor pe care-i întâlnesc în drumul anevoios al vieții pământene”.

Ruga aceasta, necontenit ridicată la ceruri, i-a fost ascultată și, din copilărie până azi, când cifra 5 se împerechează pentru Prea­sfinția Sa, inima i s-a deschis mereu primitoare pentru tot doritorul de iubirea aproapelui. Este rodul unei ucenicii suitoare, care nu a încetat nici în anotimpul pârgului. Învățătorul de acum continuă a fi, ca odinioară, ochi și urechi. E gata în orice clipă să absoarbă de oriunde ar fi ceea ce-i de folos și împli­nește roditor. Preasfinția Sa e un om al darurilor. Dăruiește semenilor, dar prin îngerii săi de pe pământ Dumnezeu îl fericește cu un belșug răsplătitor de bunătăți.

Traseul existențial al Prea­sfințitului Părinte Timotei Prahoveanul a curs în această albie a vo­cației întru ucenicirea spre în­vățare. O căutare neobosită a izvoarelor cu apă curată, primenitoare a lăuntrurilor ființiale. Călătoria de 55 de ani a fost un zbor spre florile cu nectare și polenuri izvoditoare de miere, mierea înduhovnicirii. Astfel s-a cristalizat personalitatea acestui slujitor al Bisericii, care a urcat nevoitor treptele, făcând firesc pasul spre cea mai înaltă, cea a arhieriei. Su­ișul a început în ținutul de baștină al Fălticenilor. Aici, copilandrul Cristinel-Gabriel, fiul unor evla­vioși credincioși, Elena și Miron, trăitori la Rădășeni, apoi la Fălticeni, a simțit chemarea slujirii lui Dumnezeu, și ca să izbutească a fi vrednic de aceasta și-a strâns toate energiile, privirea ageră, mintea ascuțită, puterea de muncă nehotărnicită și le-a închinat atingerii țelului. Tot ceea ce mișca în juru-i, „râul, ramul”, cum stihu­iește Eminescu, îi stârnea interesul. Avusese norocul, parcă citindu-i-se pe chip vrerea cea arzătoare, să fie poftit în frăgezimea vârstei în Altarul Bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Fălticenii Vechi. Văzându-l de aproape în osteneala sacerdotală pe preotul Ilie Ilisei, l-au impresionat jertfirea, devoțiunea și a voit să-i fie pildă. Îl încântau cântările de la strană, care sunau, deși uneori se țeseau doar din glasul unui cântăreț, ca la mănăstiri. Prețu­irea muzicii bizantine se trage și din acele fermecătoare glăsuiri și fost-au începătură pentru componenta fundamentală a slujirii sale de mai târziu, ce are în miez nestematele plăsmuirilor imnice ale Bizanțului.

S-au săvârșit minunat toate pentru că, hărăzit a fi „pelerin al luminii”, Preasfinția Sa și-a orânduit viața pământeană sub înrâurirea modelelor. Le-a căutat statornic, dar și i-au ieșit înainte. Miracolul acesta l-a însoțit permanent. La Fălticeni, în anii școla­rității gimnaziale și ai primelor două clase de liceu la „Nicu Gane” s-a bucurat de dascăli vocaționali. Tot în acea vreme i-a surâs șansa de a intra în casa lui Vasile Lovinescu și acele taifasuri, cu podoaba povețelor înțelepților, l-au ajutat providențial să priceapă ce înseamnă valoarea și respectul sacru al acesteia ca pravilă de bună întemeiere a lumii, așa cum a rânduit-o Dumnezeu. Preoții din Fălticeni și oamenii locului, din Rădă­șeni, ori Fălticeni, i-au predat lec­ția milosteniei și bunătății. Ucenicia a mers mai departe la Seminarul de la Mănăstirea Neamț, unde a avut parte de dascăli lumi­nați, exigenți, dar omenoși. Știu că-i are tot timpul în rugăciunea și neuitarea sa. La acea vreme seminaristul cel vrednic a pregustat din azima monahismului și, bătând la ușa unor monahi paradigmatici, precum Paisie, Cleopa, Victorin, a avut simțământul că are în fața sa icoane vii. De fiecare dată își propunea să le calce pe urme, dar era temător că nu va fi în stare. Întâlnirile acestea au fost decisive în alegerea monahismului ca viețuire în cea mai trainică legătură cu Dumnezeirea și calea de străbătut spre râvnita mântuire. Călugărirea sa s-a făptuit în 1989 în Lavra Neamțului. L-a avut naș pe arhimandritul Bartolomeu Anania, Mitropolitul de mai târziu, cărturarul cel de seamă și condeierul cu pană de aur. Sămânța cuvântului rostit cu har, miezos, și scris cu meșteșug artistic de Preasfințitul Timotei a prins a răsări de atunci și a crescut spre rodul de azi. Ucenicul era atras de lumina ce se revărsa dinspre una din vetrele călugărești din apropierea Neam­țului, de la Văratec, unde poposea vara floarea cea vestită a intelighenție ieșene și bucu­reștene. Bartolomeu Anania și Zoe Dumitrescu-Bușulenga deveniseră de ai toposului cel sacru. Îi vizita și trăia în preajma lor ceasuri de desfătare spirituală, cu răsfrângeri în alcătuirea eului spiritual.

Ucenicul a avut tăria să îndure și greutățile uceniciei la meșter. A luat mereu partea bună a lucrurilor și nu s-a împiedicat în cele neînsemnate. Venind la Iași ca diacon la catedrală, Timotei Aioanei s-a trezit sub bagheta unui superior aspru, dar exemplar împlinitor al rosturilor, părintele Partenie Apetrei. Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane a Iașilor, călugăr referențial, arhimandritul Partenie era adeptul neînduplecat al respectării în spirit și literă a tipicului și a slujirii înălțătoare, în duhul vechimii bizantine. Arhidiaconul Timotei a trecut peste severitate și dojană, uneori poate nedreaptă, pentru că era preocupat de ceva cu mult mai important, să tragă foloase din ceea ce întruchipa admirabil providențialul mentor, slujirea deplină a Domnului prin cultivarea cântărilor autentice și punerea în operă a unui program de slujbe și comuniune de inspirație athonită. Acest monah ascetic era aidoma unui plugar care nu-și găsește liniștea până ce nu isprăvește grijirea țarinei și pune la adăpost roada. Un viețuitor fără de preget. Moște­nirea aceasta prețioasă se cerea a fi cunoscută lumii biseri­cești ca un bun de tezaur. Aceasta a fost, alături de dimensiunea omagială, menirea cărții pe care arhimandritul Timotei Aioanei, Exarh al Arhiepiscopiei Bucureștilor și Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, a inițiat-o, coordonat-o și tipărit-o la București, în 2009. „Dreptul Partenie”, cum l-am numit în unul din medalioanele din cartea „Dincolo de Poarta Luminii, Arhimandritul Partenie Apetrei”, reprezintă unul din modelele tutelare ale Preasfințitului Părinte Timotei. Acest mod de slujire, pe care îl perpetuează Preasfinția Sa, câști­gă adepți și oferă o fațetă luminoasă a celebrării în Biserica noastră. O oficiere nu a spectacolului, ci a trăirii, împreunării duhurilor și cuminecării, reînviind o atmosferă din vremea când cuprinsul creștinesc românesc căpătase renumele de Bizanț după Bizanț.

 Aceasta a fost purtarea monahului Timotei în toate etapele lucrării de viețuitor în Biserică în raporturile cu superiorii și colaboratorii. A aspirat să descopere în fiecare lumina, străduindu-se cuviincios să fie slujitorul cinstit și devotat. S-a distins ca ziditor, cum a înțeles încă de la Fălticenii Vechi că este datoria celui care îmbrățișează preoția, și s-a străduit să fie iubitor fără hodină al semenilor.

Ucenicul e de o bună bucată de timp generos învățător. Împletește blândețea cu rigoarea, pe care o dobândește îndeobște cu vorba bună și tămăduitoare. Preasfinția Sa n-a părăsit însă defel ucenicia, având credința că doar astfel poate fi la înălțimea nobilei sale misiuni.

S-a considerat a fi ostaş din tinerețe până la cei 55 de ani de viață, ce-i rotunjește în acest Brumar 2021, Preasfințitul Timotei Prahoveanul. Așa a pășit și pășeș­te pe „drumul anevoios al vieții pământene” ierarhul cinstitor al Luminii. Vivat, Crescat, Floreat!