Umanismul autentic şi Maica Domnului

Umanismul s-a născut odată cu Noul Testament, dintr-o religie a iubirii, pentru a deveni, în epoca modernă secularizată, iluminism, doctrină a raţiunii universale şi lege morală absolută.

Creştinismul este socotit primul umanism real, datorită faptului că Evangheliile exclud violenţa şi crima din iconomia faptei umane. Gabriel Liiceanu enumeră, printre cele ce ar contrazice sistematic umanismul (cel care a făcut din conceptul de om un operator universal): războaiele religioase ale lumii (mai cu seamă cele creştine ale Europei), distrugerea civilizaţiei incaşe de către spanioli şi portughezi, comerţul cu sclavi din secolele XVIII şi XIX, comunismul şi nazismul, fundamentalismul islamic al zilelor noastre. Toată istoria omenirii contrazice umanismul, ca „religie“ modernă şi ca doctrină. Se poate ajunge la concluzia că specia umană ori este scindată şi contradictorie sau este in-humană în esenţa ei.

S-ar putea vorbi deci despre un eşec al umanismului? Şi care ar putea fi cauzele lui? Chiar în interiorul creştinismului s-a întâmplat ceva ce a dus la negarea umanismului.

Poate că toate aceste eşecuri nu sunt decât preludiul unor transformări de mentalitate. Nu se poate vorbi despre om, fără a vorbi despre Hristos. Omul este fiinţa pe care şi-a asumat-o Hristos. Umanismul nu e o idee, o doctrină sau o lege morală, ci este modul lui Hristos de a fi în lume, ca om. Umanismul în care vorbim despre întruparea lui Hristos nu poate fi decât biruitor, pentru că Hristos Însuşi este biruitor.

Nu poate exista un umanism autentic, fără o cultură a Maicii Domnului. Orice cultură adevărată începe cu Maica Domnului.

Fără Hristos, omul vrea, dar nu poate. Îşi doreşte umanismul, dar nu-l poate împlini. Istoria cade cu umanismul ei cu tot. „Înălţarea“, spune părintele Stăniloae, „este ridicarea omenităţii lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină.“ Nu poate fi vorba nici despre evoluţie, nici despre o victorie a umanismului fără Hristos Cel ce şi-a asumat omenitatea noastră şi s-a ridicat cu ea cu tot la cer. Dacă a fost înregistrat un eşec, înseamnă că poporul unde s-a înregistrat eşecul nu s-a predat cu cultura şi istoria lui, în întregime, lui Hristos. Înseamnă că Hristos nu a fost lăsat să lucreze în istoria poporului respectiv, care s-a dovedit a fi plin de sine, s-a dovedit într-o suficienţă exclusivistă. Istoria şi-a dovedit preaplinul, bogăţia, dar s-a situat mereu în afara ţelului ei, de a ajunge la deplinătatea în Hristos.

Făptura aceasta atât de controversată, pe care o numim om, nu poate fi om decât în măsura în care e asumată de Hristos, doar dacă trăieşte viaţa Lui. Nu este vorba despre o idee sau despre o filosofie, o doctrină sau o lege morală, ci este vorba despre a trăi viaţa Altcuiva.

Umanismul autentic nu poate exista fără Maica Domnului, pentru că doar ea face posibilă naşterea pentru viaţa cea nouă, în Hristos. Numai ea face posibilă împlinirea fiinţei umane ca om. Omul nu e niciodată singur, ci cu el este Hristos. Dacă Hristos nu e în inima omului, în intimitatea cea mai profundă, nu e nicăieri.

De aceea, uneori pare că Dumnezeu tace. Şi pare grea, imposibilă, tăcerea Lui. Se poate ajunge la concluzia că Dumnezeu S-a depărtat de lume. Dumnezeu devine o idee. Omul ajunge să trăiască cu acest Dumnezeu îndepărtat şi rece ca şi cu „Dumnezeul lui“. Dar lui Dumnezeu îi place să se sălăşluiască în inima omului. Acolo vorbeşte sau tace, acolo sălăşluieşte. Este o prezenţă care se face simţită, o trăire de o demnitate împărătească.

Eşecul este consecinţa unei ignoranţe, a unui mod eronat de a înţelege credinţa şi iubirea. Iubirea nu este nimic în afara dumnezeieştii iubiri din Sfânta Treime. Credinţa e cea care te face să vezi limpede nu scopuri terestre, imediate, ci scopuri dumnezeieşti şi felul cum ar trebui să te raportezi la acestea.

Dacă umanismul a eşuat, este pentru faptul că a fost înţeles prea abstract ca doctrină sau lege morală, că nu s-a raportat la iubirea care este Dumnezeu, că nu s-a preocupat de viaţa în Hristos, ci de realizarea unui om moral, mai bun. Petrecerea omului şi sărbătoarea lui nu au fost unele dumnezeieşti.

Umanismul adevărat nu îşi propune să îl facă pe om mai bun, ci ca acesta să ajungă să trăiască viaţa în Hristos. Astfel am putea afirma creştinismul ca primul umanism real. Faptul că Evangheliile exclud violenţa şi crima din iconomia faptei umane nu este suficient.