Umbrirea simbolurilor

Românii sunt prezenţi în arenele sportive ale lumii. Deseori cu brio, câştigând în stil de mari campioni la cele mai selecte competiţii de pe glob. Întrecerile, dacă au caracter oficial, sunt precedate de intonarea Imnului naţional. Partenerii noştri de concurs cântă cu o solemnitate şi trăire mişcătoare. Emoţia e puternică şi contaminantă. Tribunele, pline de suporteri, vuiesc de acelaşi melos. Un fel de oficiere la templu. Ai noştri, de regulă, nu prea știu nici textul, nici melodia. Cei mai cuviincioși şi cu fior, precum Gheorghe Hagi, pe când era în activitate, duc mâna la inimă şi parcă se cuminică. Românii din tribune îngaimă câteodată măcar câteva versuri.

Suntem în astfel de împrejurări într-o postură stânjenitoare. Sigur că există, la urma urmei, o responsabilitate a fiecăruia dintre noi. Dar culegem pe mai departe ceea ce regimul comunist a semănat. De la instalarea sa, după ultimul război, noua putere, muncitorească şi internaționalistă, a voit cu tot dinadinsul să distrugă simbolurile naționale, precum Imnul de stat. Acestea fuseseră folosite în exces şi în scopuri străine esenţei lor uneori şi în timpurile de mai-nainte. Odată cu instaurarea puterii de sorginte sovietică, substanţa şi menirea simbolurilor naţionale au fost totalmente distruse. De aici îndepărtarea şi chiar ostilitatea naţiei faţă de nişte însemne ce nu-i aparţineau. În anii ceauşismului, caracterizaţi şi printr-o întoarcere în matricea naţionalismului, propaganda deşănţată n-a îngăduit reînvierea curată a izvoarelor din simbolurile naţionale. Din această pricină, românii nu s-au identificat nici atunci cu acestea.

După decembrie 1989, lucrurile n-au intrat, din nefericire, într-o matrice a normalităţii, grevate fiind de o mentalitate păguboasă, de sechelele viziunilor de tip totalitar, de multe ori drapate în veşminte cu sclipire democratică, ori, mai nou, sugrumate de globalismul propagat în lume, mai ales pe filieră americană. S-a încercat la un moment dat, pe la începutul acestui deceniu, dar fără succes, impunerea prin lege a învăţării Imnului naţional. În dezbaterea parlamentară, destul de aprinsă la vremea respectivă, s-au rostit multe gogomănii. Un parlamentar al puterii de atunci a spus, între alte năzdrăvănii, că elevii, îndeosebi cei din mediul rural, mai plăpânzi, dacă li s-ar impune intonarea Imnului de stat o dată pe săptămână, la începerea orelor, ar osteni peste măsură. Alesul naţiei, probabil încă bântuit de fantomele trecutului, n-a înţeles un lucru elementar, că a intona imnul ţării tale nu e o corvoadă, ci un impuls, o simţire, o trăire. Pentru asta e nevoie de un climat în care să te cuprinzi de înțelesurile profunde ale acestor simboluri.

E ceea ce nu poate genera nici o lege, oricât de bine intenţionată ar fi. E nevoie de o stare de spirit, de ceva organic, ce se poate crea doar printr-o lucrare adâncă şi statornică a noastră, a tuturora, întru zidirea sentimentului național. Când se va întâmpla asta, cu siguranţă că reprezentanţii României, aşa cum e cazul sportivilor, nu se vor mai uita în soare, ori nu vor pleca ruşinaţi capul, atunci când se va intona Imnul naţional, ci-l vor cânta din toată inima.