Umerii tatei

Anul trecut, cu numai câteva săptămâni înaintea cutremurului din Nepal, am fost în Himalaya. Doar ca să-mi pot închipui cum se vede lumea de pe vârful Everest. Mi-am amintit însă, în timp ce mă găseam acolo, că eu o văzusem de la o înălțime mai mare decât Everestul. Nici avioanele cu care zburasem de atâtea ori nu depășiseră înălțimea aceea.

Umerii tatei erau cel mai înalt loc de pe pământ pe care mă aflasem vreodată!

D-aia nici nu mă suise tata de prea multe ori pe umerii lui. Sau poate din cauza faptului că aveau mereu câte ceva de purtat pe ei.

Vara, erau sacii de grâu.

Toamna, grămezile de porumb și coșurile cu strugurii.

Iarna, soarele, întrucât cerul nu-l putea ține de unul singur pe umeri, avea nevoie și de umerii tatei. Seara, când venea tata de afară, se umplea casa noastră de lumină. Nici nu mai era nevoie să aprindă mama lampa.

Primăvara, până se termina cu aratul și semănatul câmpului, tata ducea pe umeri tot pământul. Unde să mai fie loc și de mine?!

Mă prefăceam uneori că sunt sac de grâu, ca să pot ajunge sus pe umerii lui. Dar el știa că sunt eu, căci îl auzeam spunându-mi, în timp ce mă purta pe deasupra lumii:
-Ai grijă ca mai târziu, când o să crești, să nu te uiți niciodată la nimeni de sus!

Acolo, în Himalaya, n-am ținut cont de acest sfat. Deoarece mi s-a năzărit dintr-odată că stau cocoțat pe umerii tatei. Și n-am avut încotro, a trebuit să mă uit la vârful Everest de sus.
Alaltăieri, 6 aprilie, umerii tatei au împlinit vârsta de 91 de ani. Însă nu aici pe pământ, întrucât s-au mutat de ceva vreme în cer, dovedindu-le astfel tuturor, mai puțin mie, care știam că sunt, într-adevăr, mult mai înalți ca Everestul!