Umple de bucurie inima mea, Fecioară

Răsfoind o carte a­vând drept subiect darurile Sfântului Duh, am dat în­tâm­­plător peste o istorioară pe­tre­­cută acum vreo 300 de ani în Mănăstirea Sarov, a­co­lo unde la acea vreme trăia sta­reţul Serafim. Sfântul este ce­lebru pentru minunile să­vâr­şi­te, pentru înainte-vederea lui, dar mai ales pentru conver­sa­ţia cu Nikolai Motovilov, că­ru­ia i-a arătat ce înseamnă do­bân­direa harului Duhului Sfânt. Is­to­rioara din carte se re­­feră la un alt episod. Se spu­ne că un călugăr de aici era lo­vit de melancolie, încât nu pu­tea să se ridice de jos. Întâlnin­du-se o dată cu Sfântul Serafim prin mănăstire, a fost „citit“ de ma­rele stareţ, care i-a înţeles su­ferinţa de îndată. Pedagog sub­til, avva a început să cânte un tropar, arătând fratelui tâ­năr cum să-şi depăşească ne­pu­­tinţa. Era vorba despre un imn din cântarea a 9-a a Pa­ra­cli­sului Maicii Domnului: „Um­ple de bucurie inima mea, Fe­cioa­ră, ceea ce ai primit pli­ni­rea bucuriei şi ai pierdut grija păcatului“.

În toate ceasloavele, titlul Pa­­raclisului e însoţit de indi­ca­ţia: „Se zice la întristarea sufle­tu­lui şi la vreme de nevoie“. A­cest lucru e de la sine înţeles, mai ales că grecescul „paraclisis“ înseamnă „mângâiere“. Pre­cum citim în numeroase al­te rugăciuni, Sfânta Fecioară e mângâietoarea noastră în ne­ca­zuri. Teostirict Monahul, pre­supusul autor al paraclisului, accentuează de mai multe ori calitatea Maicii de mijloci­toa­­re către Hristos, lucru ce se da­torează curăţeniei sale du­hov­niceşti şi trupeşti, pentru ca­re a şi fost aleasă de Dum­nezeu, pentru ca din ea să Se nască nouă Mântuitor.

După ce a cântat acest tro­par, Sfântul Serafim a adă­u­gat: „Nu ne este îngăduit să fim întristaţi! Hristos a biruit toa­te! L-a înviat pe Adam! A e­li­­berat-o pe Eva! A biruit moar­­tea!“ Părintele a făcut ast­fel o scur­tă incursiune bi­bli­­că a mo­ti­ve­lor pentru care Mai­ca Dom­nu­lui poate umple de bucurie ini­mile. Numai da­că ne gândim că întreg universul a căpătat o al­tă lumină du­pă Întruparea lui Hristos în­ţe­le­gem că Maica Sa este pur şi simplu bucuria în­truchipată. Privind la Fe­cioa­ra Maria ţi­nând pe Prunc în braţe, nu vedem numai o icoa­nă a mater­ni­­tăţii, ci totoda­tă pe cea a cu­ră­ţiei, a iubirii şi a smereniei. La venirea Ar­han­ghe­lului Ga­vri­il cu vestea cea mi­nunată, ea a răspuns: „Iată roa­ba Dom­nului. Fie mie după cu­vân­tul tău!“ (Lc. 1, 38), şi astfel a primit „plinirea bucuriei“, ca­­re este Hristos, Care a biruit toa­­te, inclusiv moartea şi a în­vi­­at pe Adam, aşa cum spunea sta­­reţul din Sarov.

Încă un lucru se mai spune în imnul adresat Sfintei Fe­cioa­re, anume că a pierdut gri­ja păcatului, o expresie care tre­zeşte nedumerire, mai ales că de cele mai multe ori ne în­gri­jim să evităm ceva - or, în a­cest caz este vorba despre exact o­pusul. Nu fără motiv se spune că poruncile cele vechi erau în­de­obşte negative: ele înfierau ce­va, purtau grijă de oameni ca să nu păcătuiască. Până şi în Rai, Adam primise porunca de a nu mânca fructul unui anumit pom. Mai târziu, Decalogul dat pe Muntele Sinai trasa li­ni­i­­le unei vieţi morale în acelaşi mod, îngrijind ca omul să nu pă­cătuiască, spunându-i ce să nu facă. În schimb, Hristos le dă „poruncă nouă“ ucenicilor: să se iubească unii pe alţii (In. 13, 34). Despre iubirea lui Dum­nezeu şi a aproapelui mai vor­bise şi altă dată (Mt. 22, 39), însă cel mai cunoscut e­xem­­plu rămâne pilda Sa despre samarineanul milostiv, ca­re nu s-a mai îngrijit de trebu­ri­­le sale şi nici de cutumele so­ci­­ale, ci a sărit în ajutorul celui ră­nit (Lc. 10, 25-37). Pe scurt, po­runca nouă a lui Hristos este cea prin care se pierde gri­ja păcatului. Având în faţă pe a­proapele, omul nu mai are în prim plan gândul la ce nu trebuie să facă, la evitarea căderii în greşeală. Grija păcatului s-a pier­dut şi a început grija dra­gos­tei - care propriu-zis nici nu e o grijă, ci atitudinea firească a omului care se aseamănă din ce în ce mai mult Creatorului.

Comentând apologia iubirii din prima epistolă soborni­ceas­că a Sfântului Ioan (1 In. 4, 4-12), Fericitul Augustin a scris o o­­milie devenită celebră în lite­ra­­tura creştină. El arată cum ori­ce faptă a noastră trebuie să fie făcută oglindind iubirea: „În­tr-un cuvânt, primeşte a­ceas­tă scurtă poruncă: iubeşte şi fă ce vrei! Dacă păstrezi tă­ce­rea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă în­drepţi, îndreaptă din iubire; da­că ierţi, iartă din iubire. Ră­dă­cina interioară să fie cea a iu­birii, din această rădăcină nu poate ieşi decât bine“ (Au­gus­tin, Zece omilii la Epistola lui Ioan către Parţi, VII, 8).