Cuvântul alumnus (m.; pl.: -i), respectiv alumna (f.; pl.: -ae) își are originea în limba latină și însemna „elev”, în sens generic, și „cel hrănit”, în sens literal. La origini, termenul se referea
Un 8 martie bizantin
A trecut cu repeziciune și ziua de 8 martie. Dincolo de buchetele de flori, felicitările scrise, cadourile și vorbele frumoase s-au instaurat din nou rutina din familie, misoginia, lipsa de delicatețe, nedreptatea prea ades trăită la locul de muncă. În fața tuturor acestor neajunsuri, femeia zilelor noastre se vede nevoită să apeleze permanent la o purtare cuviincioasă, la un stil menit să o ridice deasupra neajunsurilor, la un comportament desăvârșit care să arate celor care o critică sau o desconsideră de-a dreptul că există și un alt mod de a trăi, în afara celui care-i rănește pe ceilalți. Portretul împărătesei Irina Dukas, păstrat în scrierile Anei Comnena, ne arată cum poți trece peste majoritatea încercărilor ca femeie, în pofida unui mediu ostil: „[Irina Dukas] avea o asemenea fire, încât nu-i plăcea cu nici un chip să apară în mulțime; de cele mai multe ori stătea la ea și-și petrecea timpul acasă, îngrijind de treburile obișnuite, citind scrierile sfinților părinți, meditând, făcând opere de binefacere și de milostenie pentru oameni, mai ales pentru cei despre care știa că, prin starea și felul lor de viață, Îl slujesc pe Dumnezeu și-și petrec timpul fie numai în rugăciuni, fie înălțând imnuri. Când trebuia să apară în mulțime, împărăteasa, silită de împrejurări, era cuprinsă de timiditate și roșeața îi înflorea îndată pe obraji. Tot astfel, într-o zi, când filozoafa Theano [soția lui Pitagora] avea brațul dezgolit, cineva i-a spus râzând: «Frumos braț». «Dar nu-i pentru toți», a răspuns ea. Împărăteasa, mama mea, întruchipare a majestății, lăcaș al sfințeniei, în loc să vrea să arate în fața mulțimii brațul sau ochii, nu lăsa nici măcar să i se audă vocea de către urechi străine, într-atât era o imagine a pudoarei, demnă de admirat” (Ana Comnena, Alexiada, vol. II, trad. de Marina Marinescu, pref., tabel cronologic și note de Nicolae-Șerban Tanașoca, București, Ed. Minerva, 1977, p. 173).
A consemna o femeie strict la activitatea casnică, a o înrobi cu forța și a-i distruge toate posibilitățile de a se dezvolta emoțional – toate acestea s-au întâmplat în Bizanț și, din nefericire, se mai petrec și astăzi. Însă a efectua o astfel de crimă spirituală înseamnă a atenta fără posibilități de recurs împotriva tuturor generațiilor ulterioare. Cum ar putea o mamă traumatizată să ascundă la nesfârșit toate abuzurile la care este supusă? Pentru că o va face de dragul copiilor ei, dorindu-și, rugându-se fără încetare ca aceștia să nu treacă prin trauma ei... Iar peste toată această suferință ascunsă cu multe sacrificii se aruncă o dată pe an o floare sau un cadou de puțină semnificație, menite să răscumpere toate acele clipe în care ura și desconsiderarea au ținut loc de iubire și delicatețe. Hristos a fost bătut cu trestia peste față, femeia zilelor noastre este lovită cu petalele trandafirilor ofiliți, iar cel care o abuzează nu înțelege de ce ea ajunge să plângă și atunci când primește un cadou, iar lacrimile nu îi sunt de bucurie.
Revenind la exemplul Irinei Dukas, oferit anterior, devine dificil să nu observi sacrificiul uriaș al acestei femei. Născută într-o familie nobilă, căsătorită de conveniență cu Alexie Comnenul, reprezentantul unei familii rivale, dușmani de neîmpăcat ai tuturor celor care purtau numele Dukas, ea și-a purtat această cruce cu demnitate, noblețe și abnegație. Soțul ei n-a iubit-o probabil niciodată, în pofida sforțărilor fiicei lor, Ana Comnena, de a descrie, în opera ei Alexiada, o relație oarecum normală între părinții ei. Însă, chiar și neiubită, tolerată în prima parte a căsniciei ca un rău necesar, Irina Dukas și-a câștigat respectul soțului ei și i-a fost sfătuitoare până la sfârșitul domniei sale îndelungate.
Probabil că și de acum înainte femeile vor mai trăi astfel de situații, de a se trezi nedreptățite pentru simplul fapt că sunt ceea ce sunt, însă deja apare un pericol fundamental: cel al răzbunării. Bărbații se răzbună și uită, femeile însă, chiar dacă ajung să se răzbune, nu scapă de otrava furiei lor. De aceea, durerea ar trebui să ne fie îndoită: și față de ceea ce trăiesc acum femeile, și față de modul în care unele dintre ele vor alege să rupă legătura lor cu trecutul, adică prin angoasă, furie și nemilostivire, pentru că atunci vor semăna mai mult ca oricând cu cei care le-au greșit. Așa cum spune un proverb englez: „Ferește-te de furia omului răbdător”. Este necruțătoare.