Un an fără un om sincer: Florin Constantiniu

În odaia pe jumătate întunecoasă, o siluetă umană stă aplecată la rugăciune. Deschide cu grijă un ceaslov vechi şi asemeni unui monah din pustie începe rugăciunea inimii. Ţine strâns în mâna dreaptă metanierul. Şi el are povestea lui. E parcă mai bătrân decât cartea cu slove tocite, dar martoră a unor experienţe mistice şi seculare. În spatele imaginii, un zâmbet candid încălzeşte peisajul. Gata de a se jertfi pentru aproapele, sacrificându-şi timpul, el, Florin, mă primeşte cu multă dragoste. Ce bucurie nespusă de a-l întâlni, încă dinainte de a pronunţa vreun cuvânt. Mă îmbrăţişează din priviri. Inima sa obosită de atâtea necazuri, suferinţe, emoţii, nelinişti face eforturi mari să susţină un suflet atât de mare. Dumnezeu ştie că Florin nu şi-a încheiat misiunea aici, pe pământ. Timpul pare că se opreşte în loc. Din când în când îşi trage gâfâit sufletul şi porneşte la drum. Marele Constantiniu pleacă şi el cu desaga în spate să-ţi prezinte ceea ce Domnul a creat mai frumos pe acest pământ. Istoria Bisericii, a culturii sunt momente ale vieţii lui Florin. Le cunoaşte atât de bine pentru că se identifică cu multe dintre ele.

De îndată ce intrai în locuinţa lui Florin Constantiniu simţeai că păşeşti într-o altă lume. Aşezat pe scaun la masa de lucru, istoricul îşi arăta pesonalitatea sa complexă: era sincer asemeni unui copil îngenuncheat care rosteşte apăsat rugăciunea „Tatăl nostru“, de o naturaleţe şi delicateţe a spiritului asemeni unui conte medieval decupat din poveştile cu prinţi şi prinţese. Dar cel mai mult te impresiona dragostea cu care te înconjura, greu de cuprins în slove. Era pe rând profesor, magistru, prieten şi părinte. Avea o vocaţie a slujirii de neînchipuit. Imediat ce erai poftit înăuntrul apartamentului lui, se grăbea să te servească cu ceva. Se aşeza la masă în locul dinspre fereastră şi îmi arăta tacticos lucrările pe care le pregătise pentru mine. Reviste de istorie din Franţa sau Germania, cărţi apărute la edituri mai puţin sau deloc cunoscute de mine, toate erau înşirate pe masă şi aveau câte un semn acolo unde găsise o informaţie preţioasă despre teza mea de doctorat. Sorbea din priviri interesul meu şi asculta cu mare atenţie ce îi spuneam despre noutăţile descoperite de mine.

Când am citit cartea lui Henri Irénée Marrou despre cunoaşterea istorică, la îndemnul domnului Constantiniu, am constatat că savantul francez vorbea despre faptul că istoricul trebuie să fie umil în faţa documentului, nicidecum smerit. Atunci m-am întrebat ce înseamnă că istoricul trebuie să fie smerit. Cum este cu putinţă acest fapt? Aveam că aflu răspunsul mai târziu, văzând în Florin Constantiniu istoricul smerit. Când am editat memoriile patriarhului Justinian, a refuzat să scrie prefaţa. A tradus pentru volumul cu pricina documente din limba rusă, fără să accepte menţionarea sprijinului său, care era unul generos. Cu o mină serioasă mi-a spus că se va supăra pe mine dacă îi voi trece numele în studiul introductiv. Istoricul smerit nu este o simplă sintagmă, un concept. În Florin Constantiniu a prins viaţă. A fost un om smerit, permanent în căutarea pocăinţei pentru cele săvârşite la tinereţe din neştiinţă sau necugetare şi a celor de la bătrâneţe din lipsă de răbdare şi precipitare. A avut vocaţia unui monah trăitor în lume, a unui profesor responsabil în primul rând pentru educaţia morală a ucenicilor săi, a unui savant care va da seama în faţa Dreptului Judecător pentru onestitatea sa. A fost un om prin care Dumnezeu a lucrat în lume. În ceea ce mă priveşte, imaginea sa îmi va apărea mereu în faţa ochilor când va fi vorba să rostesc numele unui model şi mă va împiedica să alunec pe panta trufiei nemăsurate, a desconsiderării celuilalt şi a izolării. Până la urmă, Florin Constantiniu şi-a împlinit misiunea aici, pe pământ, şi a plecat să slujească şi din ceruri Domnului, alături de sfinţii pe care i-a iubit atât de mult, ale căror icoane îi umpleau casa, ale căror slujbe le citea cu o consecvenţă de neclintit şi a căror dragoste a simţit-o mai ales atunci când se afla în suferinţă.

Binecuvântează, Doamne, neamul acesta cu cât mai mulţi oameni ca Florin Constantiniu, ca în neştiinţa sau în iluzia atotştiinţei noastre pe Tine să Te lăudăm şi să-Ţi mulţumim pentru binefacerile Tale!