Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Un Bertolucci tandru, simplu, intimist: „Eu şi tu“
Revenirea pe platouri a maestrului Bernardo Bertolucci, după 9 ani de tăcere impusă de boală, ne descoperă în Eu şi tu, o piesă cinematografică şlefuită până la maxima simplitate, acelaşi mare artist.
La fel de tandru şi intimist ca în Visătorii, la fel de preocupat de nevoia de iubire şi de deviaţiile afective ale maturizării, la fel de consumat de imposibilitatea realizării familiale, dar lipsit de obrăznicia şi frondele perioadei sale de glorie. Chiar dacă temele obsesive ale regizorului continuă să planeze diafan deasupra peliculei, ele nu îi mai conferă dominanta, ci tonul fundal.
Io e te, scris după un roman de Niccolò Ammaniti, este, probabil, cel mai „cuminte“ film al lui Bertolucci - atribut care nu scade defel valoarea peliculei, ci dimpotrivă: maestrul nu mai are nevoie de provocări tari pentru a-şi expune cuvântul. Iar „cuvântul“ filmului Io e te este (aproape la fel ca în Visătorii, dar şi ca în Cele 400 de lovituri al lui Truffaut) drama căutării propriei identităţi la vârsta adolescenţei.
„Căutătorul“ este Lorenzo, un băiat singuratic de 14 ani (interpretat de Jacopo Olmo Antinori), care se claustrează pentru o săptămână singur într-un demisol, pentru că nu vrea să meargă în tabără cu colegii de şcoală şi doreşte să scape de atmosfera familială şi de şedinţele cu psihologul. Lorenzo nu este un revoltat gălăgios în sensul obişnuit al cuvântului. Nu provoacă scandaluri, nu manifestă tendinţe antisociale, ci doar asociale: refuză să-şi facă prieteni şi să discute despre problemele sale. Este tăcut şi destul de studios (îl pasionează reptilele şi insectele) şi nu are conflicte deschise cu părinţii, ba dimpotrivă: hrăneşte un uşor complex oedipian faţă de mamă (temă recurentă la Bertolucci, rămasă aici in nucce), fără ca acesta să-i faciliteze dialogul cu ea. Este tipicul adolescent-problemă.
Cea care îl va deschide spre lume este sora sa vitregă, o tânără cu vreo 11 ani mai în vârstă decât el, care întâmplător năvăleşte în aceeaşi locuinţă-refugiu, unde intenţionează să se ascundă de propria viaţă, devenită insuportabilă. Olivia (interpretată, într-un rol aproape cameo, de artista vizuală Tea Falco) este o tânără boemă, fotograf de artă şi narcomană. În demisolul în care s-a ascuns încearcă să depăşească cu somnifere, departe de văzul lumii, criza dureroasă produsă de încercarea de a renunţa la heroină. Olivia are viaţa ei, în care nu încearcă să îl atragă pe prea tânărul Lorenzo. De fapt, cei doi fraţi după tată aproape că nu se cunosc: trăiesc în familii aflate în conflict de multă vreme: mama lui Lorenzo este cea care, odinioară, i-a furat Oliviei tatăl, de aceea Olivia o urăşte de moarte. Ura dintre familii se răsfrânge iniţial şi asupra fraţilor (prilej pentru o ironică trimitere spre Romeo şi Julieta, în scena somniferelor): fiecare îşi simte intimitatea invadată de celălalt, în spaţiul clandestin destinat consumării de unul singur a propriilor înfrângeri în viaţă.
Totuşi, în ochii lui Lorenzo, Olivia pare o femeie puternică şi atrăgătoare, ocupând treptat în plan fantasmatic rolul mamei. Între cei doi nu se dezvoltă imediat dialogul: Lorenzo ascultă muzică la căşti, are grijă de micuţa colonie de furnici, cumpărată de la terariu, ţinută într-o cutie de sticlă şi citeşte un roman cu vampiri şi o carte de entomologie, fiind cu totul mulţumit de singurătatea lui. Iar Olivia nu pare interesată de ciudăţeniile de agorafob ale fratelui, prin care se pare că a trecut şi ea cândva. Este ceea ce îl deschide comunicaţional pe Lorenzo, care nu se mai simte studiat ca un pacient. Complicitatea aceluiaşi ascunziş, atracţia difuză a sexualităţii şi excentricităţii Oliviei, relaţia complicată dintre părinţi, care le produce amândurora suferinţă, îi fac pe cei doi să-şi descopere pentru prima dată condiţia de frate, în toată adâncimea şi intimitatea ei (care nu mai atinge planul incestului, ca în alte filme ale regizorului, ci mai curând îi revelează natura mitică a acestuia): în final, cei doi dansează pe muzica transpusă în italiană a lui David Bowie, Space Oddity. Nicăieri azi versurile siropoase „Dimmi ragazzo solo dove vai, percheâ tanto dolore?“ ale single-ului din 1969 nu ar exploda mai emoţional, după o oră şi jumătate de tensiune înăbuşită, ca în finalul filmului lui Bertolucci. Revenit la lumină după o săptămână de claustrare, ca odinioară Antoine Doinel, evadat din colonia de reeducare, Lorenzo pare că îşi va găsi propria voce. Un prim-plan pe chipul băiatului, transfocat la fel ca odinioară cel de pe chipul lui Jean-Pierre Léaud, aduce o discretă reverenţă clasicului film al lui Truffaut.
.jpg)
