Un călugăr înţelept, răbdător şi bun

Când a apărut lucrarea Vieţuitori din chinovia Neamţului în veacul XX. Biografii, au fost destui cei care s-au bucurat descoperind câteva date despre călugării cunoscutei mănăstiri. Pe de altă parte, s-au găsit alţii care să spună că nu mai interesează pe nimeni călugării care nu mai sunt. Nimic mai fals. Pentru cei care înţeleg această însemnătate, salvarea din uitare şi a unui singur nume este un lucru de certă valoare.

Când lucram la cartea amintită, m-am întâlnit cu multe din însemnările lăsate de părintele protosinghel Nifon Corduneanu, care a fost secretarul Lavrei aproape jumătate de veac. Cu scrisul lui frumos, îngrijit şi clar, părintele Nifon adăuga la rubrica fiecărui monah din condica mănăstirii Neamţ nu doar principalele repere biografice legate de locul naşterii, studii şi data intrării în cin, ci şi amănunte interesante şi uneori definitorii pentru truda de o viaţă a unui monah.

Toţi acei călugări din veacul al XX-lea, ca şi din alte perioade, n-au fost oameni desăvârşiţi. Din unele biografii transpare şi omenescul vieţii lor. Desăvârşiţi sau mai puţin desăvârşiţi, călugării au avut acelaşi ideal şi au luptat, fiecare în parte, pentru un ţel comun: dobândirea împărăţiei cerurilor.

Trăsăturile speciale ale protosinghelului Nifon Corduneanu

Printre acei luptători s-a numărat şi celebrul secretar al Neamţului, protosinghelul Nifon Corduneanu. Originar din Boroaia, a fost adus la mănăstire de unchiul lui, monahul Iov Burlacu, care era fratele mamei părintelui şi a avut trăire înaltă, filocalică. Se spune că dormea doar câteva ceasuri, odihnindu-şi capul pe un bolovan, iar în rest îngrijea bolnavii de la bolniţă. Printre ucenicii lui care au împrumutat acest mod de slujire s-a numărat şi Sfântul Ioan Iacob, vestitul călugăr de la jumătatea secolului trecut. Nifon Corduneanu n-a avut o astfel de vocaţie. Uman, obişnuit, el a păstrat o cale de mijloc care a avut şi ea câteva trăsături speciale.

În primul rând, a fost un secretar model care lucra în Cancelarie cu conştiinciozitate în fiecare zi. Nu avea prea multă şcoală, dar se achita onorabil în această privinţă. Întocmea adresele către Mitropolie şi mănăstiri, procesele-verbale ale consiliilor mănăstireşti, corespondenţa, felicitările, toate actele la vreme. Când stareţul trecea pe la birou i le dădea la semnat, apoi, fiecare îşi urma drumul firesc. Actele erau arhivate corect în dosare care la sfârşitul anului erau legate, cusute de fapt cu sfoară, după obiceiul vremii. Aşa s-au păstrat în bună stare actele mănăstirii.

În al doilea rând, protosinghelul Nifon a fost prigonit de regimul comunist şi închis în temniţă mai mulţi ani. Motivul a fost legătura de prietenie pe care a avut-o cu fraţii arhimandriţi Haralambie şi Vasile Vasilache, cel dintâi - mort la Gherla şi înmormântat într-o groapă comună. Părintele Nifon n-a vorbit prea mult despre acea perioadă a vieţii lui. O lucrare apărută după 1989, Preoţi din închisorile comuniste, îl aminteşte alături de sutele de mărturisitori ai anilor de încercare. Haralambie Vasilache a fost pentru un timp şi stareţ al Mănăstirii Neamţ, iar părintele Nifon, secretar. Secretarul a avut curajul de a-şi apăra stareţul, un exemplu de prietenie şi fidelitate. Preţul plătit a fost greu. Anii de temniţă şi permanenta urmărire de către Securitate, până în acel decembrie. Poate că trebuie să existe şi astfel de exemple, când oamenii preţuiesc prietenia şi o apără cu asemenea sacrificii.

În al treilea rând, protosinghelul Nifon Corduneanu a fost un căutat duhovnic. Răbdarea ascultării confesiunilor şi înţelepciunea cuvintelor, bunătatea inimii şi încrederea pe care o insufla penitenţilor a făcut ca, sub epitrahilul său să se spovedească, până în ultimele luni ale vieţii sale, peste 100 de preoţi. Unii l-au ales duhovnic încă din timpul studiilor seminariale, alţii, mai târziu, aduşi de prieteni şi colegi ai lor. Când eram la mănăstire îi vedeam pe unii dintre acei preoţi venind în timpul posturilor, dar şi în afara lor, la duhovnic. Erau şi cazuri când aceştia făceau pomeniri şi praznice chiar în casa sau ograda largă a părintelui.

Dacă ar fi urmat o şcoală teologică, ar fi devenit un bun ierarh

N-a fost aspru ca duhovnic. Era bun ca un părinte. Poate de aceea, la înmormântarea lui, un profesor de teologie - aspru şi temut la vremea lui - mărturisea că n-a întâlnit un duhovnic ca el înaintea căruia să-ţi fi putut deschide în mod total sufletul. Părintele Nifon a fost şi un bun slujitor. Nu cânta la strană şi nu ştiu cât tipic cunoştea, dar citea ca nimeni altul Aca-tistul Mântuitorului Hristos, în biserica cea mare a mănăstirii sau în paraclis, slujea ca protos în unele duminici şi sărbători cu delicateţe şi grijă, cu trăire şi răbdare multă. În mănăstire erau alţi slujitori cu voce mai bună, chiar cunoscători ai psaltichiei, dar nimeni nu-l întrecea în slujire. După trecerea anilor, unii colegi de seminar mi-au amintit de părintele Nifon, subliniind tocmai această calitate a slujirii frumoase. Când oficia ca protos al slujbei, era plăcut şi pentru felul în care se comporta cu diaconii. Nici un reproş, nici o jignire. Diaconul de altădată îşi aminteşte şi acest aspect şi regretă că n-a fost, întotdeauna, ca părintele Nifon, îngăduitor şi atent cu diaconii la slujbe.

Când mă număram printre monahii de la Neamţ, părintele Nifon făcea praznic bogat în trapeza mănăstirii pentru rudenii şi, mai ales, pentru monahia Melania, sora lui bolnavă pe care a îngrijit-o cu mare atenţie, până la moartea ei. Nu era singurul care făcea astfel de fapte, dar praznicile lui erau bogate, ca şi inima, de altfel. Pregătea toate din vreme, cu mărinimie şi discreţie. Nu trâmbiţa, nu făcea zgomot. Era praznicul ca o sărbătoare importantă. Pe lângă ştergarul cu motive naţionale, strecura în buzunar şi un bănuţ, păstrând o veche tradiţie a Nemţului. Şi el participa la pomenirile care se făceau, slujea cu aceeaşi atenţie, iar la masă mai spunea câte o snoavă, o amintire. Avea un simţ al umorului şi o vorbă de duh, cu înţelepciune înnăscută. Un stareţ al Mănăstirii Neamţ spunea, cu ani în urmă despre părintele Nifon că, dacă ar fi urmat o şcoală teologică, ar fi devenit un bun ierarh. Poate aşa ar fi fost. El a fost un monah ascultător şi a rămas până la sfârşit în slujba mănăstirii. Viaţa lui a fost, de fapt, legată, până la urmă, de acel loc cu care s-a identificat.

Protosinghelul Nifon Corduneanu a fost, pe de altă parte, şi realist. Nu s-a considerat supraom şi nici nu a încercat să strecoare în mintea cuiva ideea sfinţeniei sale. Dimpotrivă, şi-a recunoscut neputinţele, fiind smerit, păstrându-şi mereu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu.

Şi-a făcut sicriul cu 20 de ani înainte de moarte

Cu înţelepciunea omului bătrân, şi-a pregătit toate, din timp. Şi-a făcut sicriu cu 20 de ani înainte de moarte. Şi-a cumpărat prosoape şi a pregătit făclii de ceară curată. S-a legat sufleteşte de Arhimandritul Benedict Sauciuc înainte ca acesta să ajungă stareţ al mănăstirii, încredinţându-i datoria pentru înmormântare şi pomenire.

Când Mântuitorul Hristos era aşezat în mormânt, în Vinerea Mare, a murit şi părintele Nifon împreună cu Domnul, ca să şi învieze împreună cu El. A doua zi de Înviere, mai numeros sobor ca niciodată a cântat slujba de îngropare specifică Săptămânii Luminate şi l-au dus la cimitirul Bogoslovului. Însuşi mitropolitul Moldovei i-a citit rugăciunile de dezlegare, iar arhiereul-vicar de la Roman a slujit şi a cuvântat frumos, după cum şi merita bunul părinte Nifon Corduneanu.