Un concert aniversar

S-au scurs veacurile de la primele mărturii ale demersurilor simfonice în oraşul Braşov, atestarea fiind pentru finalul de secol XVIII; atunci, după un Ev Mediu care favorizase muzica de sorginte orientală şi arta lăutărească, spaţiul sonor transilvănean. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu, s-a produs conştientizarea rolului culturii în realizarea unităţii naţionale (susţinută, în mod special, apoi, de către generaţia paşoptistă), activitatea muzicală (cvasi)permanentă s-a desfăşurat pe baza concertelor publice, cu formaţii profesioniste, organizate în locuri speciale. Astfel, s-a favorizat procesul de infiltrare a tradiţiei muzicii clasice în toate mediile muzicale profesioniste naţionale.

În jurul anului 1830, apar creaţiile primilor compozitori naţionali, care încercau redarea cu autenticitate a specificului sonor românesc, iar în anul 1833, semnalăm fondarea Societăţii filarmonice Bucureşti. Fanfarele militare promovau repertoriul simfonic începând din anul 1830, când s-a înfiinţat armata permanentă în Moldova, răspândindu-se, ulterior, până la jumătatea secolului al XIX-lea, în toate oraşele ţării, pregătind afirmarea profesionalismului. În jurul anului 1848, cercetătorii au constatat profesionalizarea vieţii muzicale prin prezenţa trupelor de operă, a interpretării muzicii de salon (genuri dansante mondene).

Înainte de începutul veacului al XIX-lea, Braşovul avea o formaţie orchestrală denumită Capela orăşenească- formată din amatori -, la care s-a adăugat, în 1825, Academia muzicală de la Braşov, în componenţa căreia se regăseau instrumentişti braşoveni şi străini. Veacul romantic a consemnat mari apariţii solistice pe scenele braşovene: în 1841 - concertul de binefacere al lui C. Filtsch, în 1866 - prezenţa lui J. Strauss şi a orchestrei lui, iar în 1879 - turneul lui J. Brahms şi al lui J. Joachim. Reuniunile şi societăţile muzicale înfiinţate la Braşov, în 1863, şi la Sibiu se aflau în avangarda activităţii muzicale transilvănene. Marii dirijori care au susţinut activitatea concertistică la Braşov au fost, la finele secolului al XIX-lea: Anton Brander, Krause şi Paul Richter (din 1917), care a susţinut rezistenţa în anii războiului. În veacul care s-a încheiat, Viktor Bickerich, Dinu Niculescu (cel care a instituţionalizat Filarmonica după al doilea război mondial), Gheorghe Dumitriu şi George Petrescu au condus destinele orchestrei care, în această stagiune, îşi sărbătoreşte cel de-al 130-lea an de viaţă.

Orchestra Filarmonicii Braşov a dăruit publicului meloman, în seara zilei de 17 aprilie, un regal muzical: concertul aniversar condus de dirijorul MISHA KATZ a avut-o ca solistă pe remarcabila pianistă MIHAELA URSULEASA în cadrul unui program simfonic de excepţie ce a inclus Uvertura „Egmont“ de L. Van Beethoven (cea care, prin dramatismul ei, l-a adus în prim-plan pe eroul lui Goethe), Primul concert pentru pian si orchestra de Fr. Liszt şi una din capodoperele literaturii muzicale simfonice, Concertul pentru orchestră de B. Bartok. Prezenţa pianistei braşovene Mihaela Ursuleasa a constituit evenimentul major prin care s-a onorat această importantă aniversare. „Prima pianistă a generaţiei sale din întreaga lume“, „cea care reprezintă excepţia într-o lume în care artiştii sacrifică muzicalitatea pentru o virtuozitate lipsită adeseori de sens“, „pianista care a uimit lumea artistică de la graniţa secolelor al XX-lea şi al XXI-lea prin unica sinteză într-o virtuozitate desăvârşită şi lirismul care aminteşte de spiritul marilor pianişti ai istoriei muzicii“, firească şi genială, Mihaela Ursuleasa este cea care simte, în faţa publicului braşovean, cele mai ample emoţii şi o simpatie fără egal.

Pentru a valoriza ascultarea şi trăirea muzicii în sala de concert, revenim întotdeauna la formularea, aparent paradoxală, a lui Sergiu Celibidache, care afirma: „ceea ce se poate asculta pe un disc este o realitate aparentă, cu totul altceva decât muzica adevărată. Ascultăm sunete, dar sunetele nu au nimic de a face cu muzica. Muzica se trăieşte, se simte în sala de concert; ea poate fi trăită numai în locul şi în momentul interpretării“. Drumul lung a fost până la primul concert; muzica s-a cântat, istoria muzicii s-a scris şi continuă să se scrie şi cu noi, astăzi… Istoria este, astăzi, un astăzi eternizat prin ceea ce facem, prin ceea ce iubim.