Statutul de „influencer“ sau „director de opinie“ cum se numea pe vremea mea (ce vremuri, dom’ le!) atrage tot mai mulți tineri în vâltoarea lui. Dar este oare aceasta o meserie sau un hobby? Este o
Un consistent volum de studii brâncoveneşti
Suntem deja obişnuiţi cu discursul pluridimensional, caracteristic academicianului Răzvan Theodorescu, însă recenta lucrare „Studii brâncoveneşti“ oferă o nouă problematică. Cartea, editată în format clasic (17 × 24 cm), cuprinde 53 de pagini bine structurate în patru capitole şi 27 de imagini sau planşe color, ce argumentează în mod vizual amplul limbaj teoretic. Încă din primul capitol: „Constantin Brâncoveanu, un model princiar“, avem de-a face cu o personalitate marcantă din estul continentului, în anii sfertului de veac ce a precedat şi a urmat lui 1700. Este vorba de un Prince Bassarabe căruia „imperiul Habsburgilor i-a conferit titlul de «Reichsfürst», iar Sublima Poartă i-a oferit domnia pentru o viaţă pe care tot iataganul otoman avea să o curme dramatic“. Fiul lui Papa din satul Brâncoveni şi al Stancăi Cantacuzino, dar şi urmaş al lui Neagoe Basarab şi Vasile Lupu, domnul Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, se intitula pe medaliile de preţ: „Constaninus Bassarab de Brankovan“ şi se voia a fi „asemene cu apostolii“ ca şi împăratul cu nume omonim, din secolul al IV-lea, redat într-o gravură din „Cuvânt panegiric la marele Constantin“ 1701 - manuscris aflat în colecţia Bibliotecii Academiei Române (fig. 8). Şi asemenea lui, voia să ducă o existenţă confortabilă şi „civilizată“, în pas cu Europa, marcată de fastul aulic al lumii bizantine, dar şi de tradiţii, de spiritul răsăritean al slujbelor şi de izvoarele bibliotecilor monastice, dar şi de noutatea arhitecturală a „palatului“ - termen introdus şi în limba română la Mogoşoaia. Suntem în plină epocă de trecere către modernitate.
Al doilea capitol: „Un veac valah între martiri şi trădări“, este marcat de maxima tensiune a puterilor vecine principatului, dar şi de obiceiul supunerii nescandalizate, în cazul nostru. Este citat un fragment din conferinţa susţinută la Ateneu, în 15 august 1914, la împlinirea a două veacuri de la actul martiric din Constantinopol, precizând exemplar rigorile destinului nostru, începând de la Ştefan cel Mare: „Exista un singur drum politic, pe care veacuri întregi am mers toţi…“ (N. Iorga, „Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu“ (extras), Vălenii de Munte, 1914, p. 16). Se aude „Cântecul lui Constantin Vodă Brâncoveanu“, devenit în timp baladă, vicleim, colind, ba chiar şi joc, dramă folclorică a unei epoci „în care Moartea mişuna în texte şi în fresce, aducând «Judecata de Apoi» şi «Apocalipsa» în pridvoare de locaşuri muntene şi oltene…“ (R. Theodorescu, „Histoire et prophétie dans lâart valaque de la première moitié du XVIII-e siècle“, în „Roumains et Balkaniques dans la civilization sud-est européenne“, Bucureşti, 1999, pp. 410-417). Pentru această nouă viziune eshatologică avem la dispoziţie scene contemporane, unde Apocalipsul apare în locul Judecăţii: la Văcăreşti, pridvorul mănăstirii demolate (fig. 15), în Bucureşti, pridvorul Bisericii Creţulescu (fig. 19).
Capitolul al treilea: „«Dunga cea mare a rodului şi neamului său». Note istoriste în arta brâncoveană“, pune înainte galeria portretelor străjuite de stema cu acvila bicefală cantacuzină şi corbul brâncovenesc din tinda bisericii mari de la Hurezi (fig. 2). Vechea pisanie arată că „vrut-au şi pre din lăuntru a o înpodobi şi a o înfrumuseţa cu de toate şi, zugrăvindu-o ca nu alta asemenea, mai vrut-au, între alte, ca şi dunga cea mare bătrână şi blagorodnă a rodului şi neamului său (n.n.), atât despre tată, cât şi despre mumă, să să zugrăvească…“ (N. Iorga, „Inscripţii din bisericile României“, I, 1905, p. 186); pios omagiu adus neamului său cu antecedente precumpănitor româneşti, dar şi, parţial, levantine, voievodale, bănuit imperial. Aici intervine latura istorică şi descendenţa bizantină rămâne un aspect al „istorismului“ românesc, de esenţă barocă, din veacul al XVII-lea, mai puţin pregnant decât cel al coborârii din Basarabi - faptul evident în istoriografia vremii: „Pentru a măsura încă şi mai exact dimensiunile acestui ataşament al Brâncoveanului pentru tradiţia basarabească - şi geneza, în fond, a acestei mentalităţi «istorisite» izvorând din moştenirea nobiliară vernaculară -, putem să privim înapoi, dincolo de pragul decisiv al acelei zile de octombrie 1688 în care el urca treptele scaunului domnesc; adică spre vremea în care, ca înalt dregător şi nepot princiar - mare postelnic între decembrie 1679 şi iunie 2680, mare spătar între ianuarie 1682 şi noiembrie 1686, mare logofăt între decembrie 1686 şi septembrie 1688 - făcea danii celor mai importante ctitorii medievale ale Craioveştilor şi Basarabenilor. Cazul cel mai eclatant rămâne, fără doar şi poate, cel al Bistriţei…“ - unde avem inscripţionată o adevărată cronică.
Capitolul al patrulea: „Istorie şi profeţie în arta Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XVIII-lea“, constituie un remember închinat împlinirii a 300 de ani de la jertfa martirică a Brâncovenilor. În „studiul“ anterior, printre efigii se aflau portretele voievozilor Laiotă Basarab (fig. 3), Matei Basarab (fig. 4), Neagoe Basarab (fig. 5), Şerban Cantacuzino (fig. 6) şi tabloul votiv cuprinzând familia voievodului Constantin Brâncoveanu (fig. 7). Prezentarea genealogică neobişnuit de largă se continuă, apoi la biserica domnească din Târgovişte cu portretele convenţionale ale voievozilor Constantin Şerban (fig. 11) şi Petru Cercel (fig. 12). Acum însă problematica se dezvoltă în jurul unor teme cercetate de Teodora Voinescu şi de Andrei Paleolog, în lucrările privind simbolistica decoraţiei murale exterioare din Muntenia, pe care autorul le elogiase public altădată, împărtăşind chiar aceleaşi concluzii, cu excepţia uneia singure, pe care o dezbate sub forma unei punctuaţii succinte, aş spune chiar specifice: „Nu a scăpat, desigur, nimănui împrejurarea că «Apocalipsul» din pridvoarele de la Creţulescu şi Văcăreşti, ca şi filosofii şi sibilele de la biserica «Cu Sfinţi», se plasează, deopotrivă, ca noutăţi iconografice: 1) în aceiaşi ani â20 ai secolului al XVIII-lea; 2) în aceeaşi reşedinţă princiară a Bucureştilor; 3) în acelaşi cerc cultural şi ideologic, cel al domnilor, al marilor dregători, al înalţilor ierarhi ale căror ctitorii bucureştene au devenit curând modele de urmat; 4) în aceeaşi lungă domnie - a doua - a celui dintâi pricipe fanariot, Nicolae Mavrocordat (1719-1730), care este luată, în posteritatea imediată, drept o tristă piatră de hotar…“ (R. Theodorescu, „Studii brâncoveneşti“, Bucureşti, 2014).
Cu o distinsă ţinută academică şi cu firească notă comemorativă, studiile acestea prezintă o sinteză a unor subiecte universal valabile, la care se adaugă, desigur, valenţa personală complexă a stilului autorului, plasată la un înalt nivel de înţelegere istorică, cultural-artistică şi teologică.