Un copil în închisoare

O experienţă-limită ne este povestită de Ioana Berindei, în cartea de interviuri realizată de Lavinia Betea - „Am făcut Jilava în pantofi de vară“, Ed. Compania, 2006. Aflăm din paginile extrem de tensionate şi de vii ale cărţii că tatăl Ioanei Berindei a fost ţărănistului Ioan Hudiţă. Intrat în Partidul Ţărănesc Democrat din 1931, face o carieră politică strălucită, devenind un apropiat al lui Iuliu Maniu, după fuzionarea cu Partidul Naţional Ţărănesc. Ministru, deputat, dar şi profesor universitar, cu studii la Paris, om cu posibilităţi materiale, dar şi afective, îşi alcătuieşte o familie frumoasă, alături de soţia iubitoare, Emilia, şi cele două fiice, Ioana şi Teodora. Copilelor le oferă condiţii minunate de a creşte, o educaţie aleasă şi severă, desăvârşită la Paris. Mai târziu, studentă fiind în Bucureşti, Ioana alege să devină soţia colegului ei de facultate, Dan Berindei, viitorul istoric şi academician. Ambii au fost studenţii profesorului Hudiţă, bine văzut de elita politică şi intelectuală a Bucureştiului. Dar… în toamna anului 1947, profesorul ţărănist este eliminat din învăţământ şi arestat. Tabloul idilic al unei familii fericite este distrus cu brutalitate. Ioan Hudiţă nu a fost niciodată judecat, ci ţinut la Sighet ani în şir, până în 1964. Trebuie precizat că acolo era „închisoarea miniştrilor“, unde nici paznicii, nici măcar directorul nu cunoşteau numele deţinuţilor.

Lupta cu „duşmanul de clasă“ avea victime precise. Partidele politice trebuiau distruse, ca şi indezirabilii reprezentanţi ai „păturii burghezo-moşiereşti“. Urmează un val de percheziţii şi arestări, în urma cărora sunt închişi soţia, fratele ei, mama ţărănistului Hudiţă, soţul ei, Alexandru Balş (din marea familie istorică Balş), care va muri în condiţii extrem de tragice, la Piteşti, scuipându-şi dinţii din gură… Unchiul Ioanei, fratele mamei, era ginerele lui Mihail Sadoveanu, căsătorit cu Profira. Deci, cu toate că Sadoveanu se numără printre puţinii scriitori bine văzuţi de noua orânduire, pe tot parcursul vieţii lui, ginerele a fost arestat şi trimis la Jilava.

Memoriile Ioanei Berindei sunt impresionante prin specificul lor feminin. Când a fost arestată, pentru a-şi urma tatăl, ea nici măcar nu ştia că va împărţi închisoarea, nu şi celula, cu mama ei, şi cu atât mai puţin ştia că în pântec i se plămădeşte un copil. În câteva luni de detenţie a slăbit atât de mult, încât trebuia să îşi ţină fusta cu mâna, ca să nu cadă, dar, povesteşte ea, pentru că mama ei era în celula vecină, avea grijă să zâmbească atunci când trecea prin dreptul acelei uşi, gândindu-se că mama ar putea s-o vadă…Să nu se îngrijoreze. A fost nevoită să poarte sarcina şi să nască în închisoare, fără asistenţă medicală, fără a beneficia de servicii specializate şi medicamente. Au ajutat-o deţinutele şi, ca o nouă probă a absurdului ideologic în care se aflau, a fost asistată de un securist care se temea să nu profite de ocazie şi să transmită mesaje! Cum ar fi putut ea să transmită mesaje cu caracter subversiv în timp ce năştea e greu de spus. Cordonul ombilical a fost tăiat cu o lamă bine ascunsă în salteaua unei colege de celulă. Dacă ar fi fost descoperită la percheziţie, lama ar fi fost confiscată. Iată cum povesteşte Ioana Berindei, astăzi octogenară, acest episod: „Trebuie să spun că am născut fără să scot un ţipăt. Nu departe de geamul celulei femeilor, era celula bărbaţilor bolnavi. Îmi era ruşine să zic „cârc“ - mie îmi arde să nasc şi ei sunt atât de bolnavi după chinurile anchetelor… Acum câţiva ani, un inginer Stănescu m-a găsit, a venit la noi şi mi-a povestit că ei, bărbaţii, când au auzit în noapte: „Domnule miliţian, naşte gravida, aduceţi un doctor!“, s-au îmbrăcat şi, emoţionaţi, aşteptau să ţip de durere. Dar eu am născut gâfâind ca o locomotivă. Atunci au crezut că am murit şi au cântat Tristă duminică!“ (p. cit., p.166).

E rezonabil să acceptăm că tendinţele caracteristice oricărei comunităţi umane se păstrează şi în închisoare. Adică, există oameni buni, alţii mai puţin buni, răbdători, irascibili, luminaţi de Duhul Sfânt sau ranchiunoşi. Există şi trădători. Peste tot se strecoară unii care se ocupă cu turnătoria, în scopul de a obţine anumite profituri. Aşa era şi în închisorile comuniste, şi în celula în care a născut Ioana Berindei. Dar iată miracolul: naşterea acestui prunc le uneşte pe deţinute, le apropie, pentru că acum toate aveau acelaşi scop: să ajute copilul, să îl scoată la un liman. Nimeni nu se supăra când bebeluşul plângea noaptea. Deţinutele se rugau de mamă să le permită să îl legene, să îl plimbe pe strâmtul interval dintre paturi. Era o măicuţă catolică bolnavă de TBC, care îşi punea o basma pe gură, să nu respire asupra celui mic, care era o fetiţă, şi cerea favoarea de a duce copilul în braţe. Fiecare avea acasă o familie, propriii copii, iar acesta, micuţ şi plăpând din închisoare, ajunsese să ţină locul celor pierduţi. Dacă în primele luni de viaţă ale micuţei Ruxandra mama primea câte un cartof în plus şi un morcov, după condamnare, pronunţată abia la doi ani de la reţinere, Ioana Berindei nu a mai primit nimic în plus, fiind deja declarată „duşman de clasă“. Povesteşte cum culegea mazărea şi fasolea din lăturile primite, le spăla şi le dădea copilului să mănânce. Micuţa risca să moară de foame. După cereri repetate, mama a obţinut să fie trimis copilul acasă. Bunica fetiţei, Dina Balş, povesteşte că la 11 luni, când bebeluşul a devenit liber, era atât de flămând , încât mânca tot timpul. Nu se putea opri. În numai câteva minute de neatenţie a celor mari, micuţa mereu suferind de foame a mâncat abajurul unei lămpi! Iată stigmatul închisorii.