Un Crăciun de demult

Crăciunurile copilăriei le purtăm după noi prin toate Crăciunurile de oameni mari, şi atât de greu ne mai bucurăm ca atunci când poznele, gafele sau ghiduşiile se împleteau cu dragostea părintească şi cu darurile într-un mod unic.

Sala de şedinţe a Centrului de Calcul de la Policolor fremăta de lume nerăbdătoare să-şi vadă odraslele spunând poezioare şi primind cadourile cu ochii sclipitori ca beculeţele din brad.

Serbarea făcută în preajma Crăciunului la serviciul părinţilor era un moment foarte important şi pentru cei mari, şi pentru copii, care probabil luau reprezentaţia la fel de în serios precum un absolvent de Teatru prima apariţie pe scena Naţionalului, lângă actorii de legendă. Acolo, în sală, avea loc şi marea întâlnire cu Moşul despre care auzisem atâtea - că vine de departe, că zboară într-o sanie trasă de reni, că intră pe coşul sobei şi, mai ales, că nu le aduce daruri copiilor obraznici. Dar cine a fost obraznic sau neascultător? Nimeni!

Pentru mulţi copii din vremea comunismului, Crăciunul însemna întâlnirea cu Moş... Gerilă şi darurile sale, împodobitul bradului, banane verzi înfăşurate într-un ziar şi cocoţate pe dulap, să se mai coacă, nişte caramele bulgăreşti care erau delicioase şi, bineînţeles, jucării.

Cele mai frumoase jucării din acele vremuri - vorbim de începutul anilor '80 - erau cele chinezeşti. Chinezii umpluseră ţările comuniste cu produsele lor colorate, dar destul de scumpe. Da, astăzi poate părea incredibil, căci prin „chinezărie“ se înţelege ceva ieftin, dar pe atunci „chinezăriile“ - penare cu magnet, păpuşi, piane în miniatură, stilouri şi maşinuţe cu motoraş - erau articole de lux.

Trebuie să recunoaştem că, din păcate, pe vremea aceea, mulţi copii nu aveau cunoştinţe de religie, aşa că accentul sărbătorii nu era pe semnificaţiile religioase, ci pe masă şi daruri. Dacă părinţii nu mergeau la biserică şi nu vorbeau în casă de Dumnezeu, nici nu ştiai ce sărbătoreşti. Totuşi, ne bucuram, aşa este sufletul de copil, ne bucuram aproape în orice situaţie şi de cel mai mic dar, şi de-un beculeţ colorat.

Mi-a venit rândul să spun poezia. Tensiunea creştea. Oamenii se foiau în sală. Cei mici - picii de 3 ani, pe lângă care noi, cei de 5 sau 7, sau 10, care eram deja mari - stăteau în braţele mămicilor şi îşi urmăreau, cu ochii mari, ca în desenele animate japoneze, frăţiorii cum recită lângă Moş - şi am recitat poezioara foarte serios - mama şi mătuşa Nana erau în sală! Am recitat lângă Mirela Possa, fata Tincuţei, prietena şi colega mamei mele.

Mirela, care era cu câţiva ani mai mare, mă ţinea protector pe după umeri şi eu trăgeam cu ochii la Moşul de lângă brad. Mi-a venit rândul să-l cunosc, în sfârşit, pe Moşul. Foarte bătrân, şi parcă se ascundea când voiam să-l văd mai bine la faţă. Îşi tot trăgea gluga peste ochi şi m-a întrebat dacă am fost cuminte.

Sigur că da! Normal!

- Să asculţi de mămica şi de tăticul.

- Da!

Nu mai puteam de nerăbdare. Pe astea le mai auzisem, acum voiam să văd darul.

Sacii mai mari sau mai mici erau puşi lângă brad, iar eu mă întrebam ce o fi în ăia cei mai mari. Poate unul din ei este pentru mine! Tare aş fi vrut să văd ce e în fiecare, dar Moşul părea vigilent, şi apoi toată sala era cu ochii pe ei. Să fi rămas eu singur cu toate darurile... Nu, sacul meu nu era dintre cei mai mari, dar nici din cei prea mici. Aşa, potrivit.

Mi-am luat cadoul, după ce Moşul a terminat să mă pilduiască.

Au trecut sărbătorile şi, într-o zi pe când eram la Mama Mare acasă, admiram a nu ştiu câta oară biblioteca cu vitrină, unde erau diverse - cărţi, mici amintiri, printre care o sticluţă veche, cu dop de plută, plină cu pietricele foarte simpatice, mai târziu am aflat că acele pietricele fuseseră scoase din rinichii ei, cu mulţi ani în urmă, câteva fotografii - Nanu Ţuţi cu mătuşa şi naşa mea Viorica, vărul Cezar şi o fotografie recentă, de la serbare, cu mine şi cu Moşul. Dar ceva mi-a atras atenţia în mod cu totul special: mâinile Moşului mi-erau foarte cunoscute. Erau mâinile acelea care se agitau când îmi explicau diverse, câte în lună şi-n stele, ba chiar mă învăţaseră să fac fundă dublă la pantofi! Nici un prieten de-al meu nu ştia să facă fundă aşa frumoasă, mare şi sigură.

Mâinele lui taică-meu le-aş fi recunoscut dintr-un milion. Şi nimeni nu m-a putut convinge că doar seamănă. Îl ştiu eu pe moşul meu...