Un ctitor de cultură națională - Artur Gorovei

Artur Gorovei, de la a cărui venire pe lume la Fălticeni, în ziua de 19 februarie 1864, au trecut 160 de ani, e de mult parte a galeriei oamenilor de seamă ai acestei țări, un chip de litografie, aidoma celor ce se întâlneau odinioară în casele românilor, întocmai ca în bătrâna lui locuință din inima târgului de pe Șomuz. Dintr-o asemenea icoană ne-ar surâde cu prestanță și bunătate, cuviincios, de bună seamă, un bărbat chipeș, stăpân pe sine, știindu-și puterile și faptele, cu faimoasa sa mustață, nu „înțepoșată”, precum cea a cneazului Moruzi de la Vârful Câmpului, zugrăvit savuros într-o pagină de memorial de călătorie, ci îmbrățișând cu aripi de pasăre majestuoasă privitorul. Parcă-i „Vrăbioiul alb”, din nuvela lui Titus Hotnog, lingvistul școlit la Lipsca, profesor la Universitatea Iașilor și un prozator de har. Deși nu trăia în vremea în care imaginea să fi ajuns acaparatoare a tot și a toate, Artur Gorovei înțelegea parcă vizionar rolul ce urma să-l aibă în curând aceasta și o cultiva ca atare. O mărturiseau fotografiile ce împodobeau pereții casei cumpărate de la a sa rudenie, Nicu Gane. Cu osebire odaia de lucru oferea un florilegiu ima­gistic, cum își amintește duios mai tânărul său camarad, Aurel George Stino, în amintirile din cartea „Grădina liniștii”: „...ochii îți fugeau peste pânzele lui Aurel Băeșu, portretele lui Ștefan Șoldănescu - vechiul său prieten -, acuarelele Mariei Vârnav - pictorița cu școală müncheneză, fotografii ale lui Creangă, Beldiceanu, Dragoslav, Sadoveanu, și o minune de jilț în care conu’ Artur citea și visa”.

Da, visa cu ochii deschiși să fie aidoma celor din acele cadre fotografice, prieteni ai săi, cu care forma o confrerie de oameni dornici de emancipare proprie, pusă însă în slujba semenilor din neam. Artur Gorovei era pe deplin conștient că alcătuirea sa ca făptură a inteli­ghenției nu se putea săvârși decât printr-o lucrare fără preget, cu o asumare a datoriei și a responsa­bilității, ce presupun cuvenita jertfă la altarul lumii din care ai ieșit. A purces la îndeplinirea acestui angajament cu toate energiile, animat de simțământul că e chemat să lase urme, cât mai durabile cu putință. Trebuia, spre a atinge un asemenea pisc, să fie pregătit, să aibă mijloacele trebuitoare. Ca să se întâmple asta, se deda trup și suflet cunoaș­terii, înțelegerii rosturilor lumii și rolului lui în aceasta. Urmase studii temeinice, avea învățămintele necesare, agonisise, împins de o curiozitate parcă de nedomolit, o avere culturală. Simțea că dispunea de resursele unei misiuni de ziditor pe temelii de trecut, cu valori contemporane și înțeleaptă vedere în viitor. Așa s-a manifestat ca magistrat, avocat, ori înalt demnitar al statului și comunității fălticenene, prefect și primar. Îl călăuzea un spirit critic exigent și era cutreierat mereu de acea întrebare pe care avea să și-o pună peste ani un președinte american, ce avea el de făcut pentru țara sa? Își știa bine menirea și plinirea acesteia nu se putea produce, era conștient, decât prin dăruirea preaplinului ființei. Cu o astfel de combustie sufletească a pornit în demersul său, ce avea să-l consacre ca întemeietor, cel al cercetării și con­servării culturii populare, ame­nințată cu dispariția încă de la acel sfârșit de secol XIX. Nu-i ceruse nimeni să o facă, dar își dădea limpede seama că, dacă nu se va întreprinde nimic, comorile acestea se vor pierde iremediabil. Ca să izbutească în demersul recuperator, Artur Gorovei nu a cheltuit doar rezervele sale fizice, ci a oferit, într-o cauză nobilă, de interes general, și pe cele materiale, deși nu era un om bogat, ci doar un „răzeș” din Bunești, satul de baștină al soției, care-l și pricopsise cu o șfară de moșie și cu panașul ce-l făcea mândru. Lucrarea lui rodnică pe acest tărâm a revelat și capacitatea sa extraordinară de a coagula entuziasme și a crea climate favorabile unor întreprinderi de o asemenea însemnătate. A dat naș­tere unei mișcări efervescente, în care s-au remarcat câțiva învățători de vocație, ce aveau să devină figuri mitice ale vieții noastre culturale. E vorba de Alexandru Vasiliu- Tătăruși și Mihai Lupescu, prețioșii săi colaboratori. Cu aceștia a creat la Fălticeni acea instituție națională pre numele ei „Șezătoarea”, prima revistă de folclor de la noi, apărută în 1892, cu o existență ce a durat până în 1929. A fost o perioadă fastă în care publicația a căpătat rezo­nanță internațională. Este opera capitală a lui Artur Gorovei, care, alături de cărțile sale, „Cimiliturile românilor” (1898), „Credinți și su­perstiții” (1915), „Descântecele românilor” (1931), „Ouăle de Paști” (1927), spre a aminti doar cele mai însemnate dintre volumele de gen, l-a situat în rândul marilor perso­nalități ale folcloristicii universale. Alegerea sa ca vicepreședinte al International Folklore Association din Chicago, ori membru al Société des Traditions Populaires din Paris și al Societá per le Tradizioni Popolari din Roma, și alegerea sa în 1915 ca membru corespondent al Academiei Române atestă prestigiul de care se bucurau în epocă mănoasele sale preocupări de tezaurizare a creației populare românești.

Reputația de folclorist a lui Artur Gorovei rămâne de bună seamă elementul distinctiv al moștenirii sale. Însă posteritatea, de multe ori ingrată, vine să ne reveleze noi laturi uitate ale acestui cărturar de statură și factură complexă, enciclopedică fără exagerare. Mai mult, ni se luminează felul de a fi și a gândi al omului. Are loc un fel de restituire a vieții pământeanului de fiecare zi, cel care nu concepea defel să lase eminesciana clipă să se lepede de­șartă. Nimic din ceea ce era omenesc nu-i fusese străin și el se înfruptase voluptuos din darurile vieții, împăr­tășind cu cei afini fericirile, dar și dezamăgirile deloc puține. Această întregire de portret ne-o dăruiește o carte apărută în 2023, intitulată „Vânturând țara”. Sunt însemnările de călătorie ale unui drumeț împătimit, ce înțesau revistele vremii, cum scriu editorii, Liviu Papuc și Olga Iordache, cei care, potrivit prefațatorului ediției, nepotul autorului, istoricul de marcă Ștefan S. Gorovei, au realizat un fel de dezgropăciune a unor comori uitate. În predoslovia scrisă cu ștaiful omului de știință, dar și cu înrourarea unor firești emoții, cele ale obârșiilor comune, semnatarul își tălmăcește stările sufletești de o factură specială încercate în fața unor pagini văzute întâia dată: „Le descopăr cu bucurie, și prin ele, îl descopăr pe el însuși. Mai bine zis descopăr o față a sa, dar cunoașterea întreagă a omului, cu luminile și umbrele (sau chiar întunecimile) sufletului său, n-o va putea aduce decât parcurgerea integrală a amintirilor și a Jurnalului, a corespondenței sale (scrisori emise)”.

Călătorul reflectează, apelând la propriile cunoștințe, unele doldora, cum am spus, dar și la izvoare spre a judeca în cunoștință de cauză. Dovedește o bună stăpânire a știin­ței vechimii, etalează înclinații de genealog, pe care nepotul Ștefan le-a moștenit și le-a fructificat strălucit. Dispune și de o bună lectură sociologică a societății, ceea ce-i permite să confere particularului valoare de generalitate. Vede trăind. E empatic cu realitatea și lumea. Reacționează participativ, uneori chiar admirativ și exclamativ, dar și critic, chiar revoltat, atunci când îl agresează strâmbătățile din societatea românească, politicianismul, arivismul, mitocănia, corupția, tare morale pe care le consideră a fi, din păcate, componente de etos. Înclinăm să-i dăm dreptate, de vreme ce acestea străbat cu mici schimbări epocile și regimurile naționale. Călătorul e și misionar, în același timp, prin promovarea unei pedagogii cu valențe formative. În această privință, notele sale de drum se înrudesc cu cele ale lui Dinicu Golescu din alt veac, care, în impresiile călătoriilor sale din străinătate, se preocupa să ofere modele de bune practici, cum se spune azi, ce ar fi trebuit urmate și acasă la noi. Artur Gorovei admiră sau critică cu asprime ceea ce vede, într-o abordare sinceră, subliniată cu întemeiere de Ștefan S. Gorovei. Atitudinea aceasta ține de firea lui, de rectitudinea sa morală, și izvorăște din același mobil, cel al înmulțirii binelui și stârpirii răului. Din această perspectivă se tâlcuiește și titlul cărții, „Vânturând țara”. Cu recolta culeasă din peregrinări, o plăcere a minții și inimii, Artur Gorovei, asemenea unui țăran, vântură rodul să scape de neghină și să păstreze ceea ce-i de preț în truda de om al pământului.

 „Vânturând țara” e o carte ce întregește profilul de cărturar și de viețuitor de vază al acestei țări al lui Artur Gorovei. Totodată, memorialul de călătorie ne oferă o imagine veridică, policromă, a spațiului românesc din prima parte a veacului al XX-lea. Mustește de învățăminte folositoare în procesul de cristalizare, ce se cere a fi continuu, a unui mod de a fi, în definirea noastră ființială ca popor. Primim prin carte un dar rar din partea acestei figuri de patrimoniu național și așteptăm cu nerăbdare, dar încrezători, și celelalte comori din acea „peșteră”, cum descrie metaforic Ștefan S. Gorovei dulapul în care bunicul său a strâns agoniseala vieții unui om cu deplina conștiință a valorii sale și a răspunderii ce derivă din aceasta.

Despre toate acestea s-a glosat cu temei, smerenie, respect pentru lucrarea cea râvnitoare, într-o atmosferă ca din „Masa umbrelor” a lui Ionel Teodoreanu, în amfiteatrul Liceului „Nicu Gane”, din Fălticeni, unde a ucenicit și Artur Gorovei. Poftiți de amfitrionul acestui templu al școlii românești, directorul Codrin Bența, și de profesorul Neculai Sturzu, inițiatorul conclavului evocator la 160 de ani de la nașterea ilustrului înaintaș, cărturarii locului, între care și nepotul, istoricul Ștefan S. Gorovei, revenit la baștina fălticeneană, au cinstit memoria de ctitor de cultură a lui Artur Gorovei, pledând pentru neuitare și punerea în valoare a unei moșteniri inestimabile din lada de zestre a româ­nității.