Un exemplu practic de discernământ

Una dintre cele mai cunoscute apoftegme sau povestiri din Pateric despre avva Antonie cel Mare este cea care relatează întâlnirea dintre bătrân şi un "vânător de sălbăticiuni". Acesta din urmă îl surprinde pe avva glumind cu ucenicii săi. Ascetul simte nevoia să îşi explice atitudinea. O face într-un mod practic. Îi cere vânătorului să pună o săgeată în arc şi să întindă. Insistă până când vânătorul îi spune: "Dacă întind peste măsură, plesneşte arcul!" Răspunsul pustnicului este simplu şi clar: "Tot aşa se întâmplă şi cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă ne întindem cu fraţii peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să mai lăsăm de la noi".

Îl vedem în această istorisire pe avva Antonie că nu ţine strict o linie morală şi ascetică searbădă şi "inumană". Dimpotrivă. Dacă în alt loc Antonie îi spune avvei Pamvo să nu se încreadă în dreptatea proprie, mutând astfel accentul de pe fapte pe har, de această dată îl vedem îndemnând prin exemplul propriu spre echilibru. Ba mai mult, îl vedem cum se abţine de la a pune pe umerii ucenicilor o povară ascetică prea grea, pe care aceştia ar risca să nu o poată duce şi ar putea cădea zdrobiţi sub povara ei.

Când citim asemenea apoftegme trebuie să ne raportăm, constant, la lumea în care ele s-au născut. O lume care nu doar că nu dispunea de confortul de azi, ci, mai important, o lume care nu era dependentă de confort în măsura în care suntem noi. Un alt duh străbătea lumea. Asceza era căutată şi preţuită. În acelaşi timp, condiţiile de viaţă, mult mai grele, favorizau o asceză implicită.

În cazul lecturii contemporane a Patericului, dificultatea constă în aplicarea învăţăturilor monahilor din secolul IV la duhul vremii noastre. Unde pogorământ şi unde exigenţă? O asemenea reinterpretare ori lectură e imposibilă fără povăţuirea Duhului Sfânt. În afara Lui sunt doar aproximări.

Avva Antonie era un om cu totul echilibrat. O dovedesc multe din istorisirile care ni s-au păstrat despre el. Echilibrul pe care îl practica era născut dintr-o raportare adecvată la ceea ce ar fi putut fi extrem. Asta înseamnă că la nivel duhovnicesc echilibrul nu este niciodată media aritmetică a extremelor. A avea discernământ nu înseamnă a fi echidistant. În povestirea despre întâlnirea avvei Antonie cu vânătorul de sălbăticiuni, felul în care procedează ascetul este unul echilibrat, dar asta nu înseamnă că se găseşte la egală distanţă între nevoinţă mortificatoare şi delăsarea totală. Mai mult decât atât, echilibrul duhovnicesc nu este o valoare obiectivă, ci personală, una care poate fi identificată abia în relaţie. De aici importanţa acordată în Pateric legăturii ucenicului cu bătrânul său şi tot de aici paleta viziunilor care, deşi uneori radical diferite, sunt totuşi foarte adesea echilibrate, întrucât s-au născut sub înrâurirea Sfântului Duh şi s-au adresat unor persoane reale, nu au încercat gestionarea unor situaţii ipotetice.