Un gând care te face ca focul

Avva face parte din rândul celor mai mari as­ceți ai pustiului egiptean. Despre felul în care Sisoe îl vede pe Marele Antonie, întemeietorul monahismului, citim într-o apoftegmă destul de misterioasă: „Un frate s-a dus la avva Sisoe, pe muntele avvei Antonie, și, stând ei așa de vorbă, îl întreabă pe bătrân: «Încă nu ai ajuns la nive­lul avvei Antonie, părinte?>. Bătrânul îi zice: «Dacă aș avea măcar unul din gândurile avvei Antonie, aș deveni tot numai foc>. Totuși, cunosc pe cineva care cu trudă i-ar putea duce gândul”. 

Misterul acestei apoftegme ține de gândul avvei Antonie, la care se referă Sisoe. Iar acest gând este identificat de Sfântul Sofronie Saharov în biografia Sfântului Siluan. În capitolul în care vorbește despre gândul primit de la Hristos „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, arhimandritul Sofronie identifică o genealogie patristică a acestui gând. În acest context arată că lupta cu mândria este ultima etapă în parcursul către nepătimire. Dar lupta aceasta este una dificilă și de anduranță. Lupta împotriva mândriei a fost în centrul vieții monahale încă de la Sfântul Antonie cel Mare, pentru că harul se pierde în fața răbufnirilor mândriei. Gândul la care face aluzie Sfântul Sisoe nu se găsește în versiunea de largă răspândire a Patericului, ci într-o apoftegmă pe care o citează Sfântul Sofronie. Antonie a avut o întâlnire cu un curelar din Alexandria, la care l-a trimis Dumnezeu să vadă cum trăiește, iar curelarul i-a zis: „Nu fac nimic deosebit, dar atunci când lucrez privesc trecătorii și gândesc: toți aceștia se vor mântui, eu singur voi pieri”. Iar Sfântul Sofronie adaugă: „Pregătit de o îndelungată și extraordinară nevo­ință ascetică ce uimesc întreg Egiptul, Antonie a sesizat prin harul lui Dumnezeu forța acestor cuvinte și a înțeles că într-adevăr nu atinsese măsura curelarului”. 

Gândul acesta al condamnării la iadul veșnic este gândul greu de purtat, dar care te face ca focul. Să poți purta un asemenea gând este zdrobitor, te poate arunca într-o deznădejde totală. Însă asceții care poartă acest gând cunosc din experiență dragostea lui Dumnezeu atotbiruitoare. Această dragoste singură îi poate ține să nu cadă în abisul disperării sub greutatea devastatoare a gândului la iadul veșnic.