Un gest la limita iconoclasmului

În mai toate bisericile, se observă adesea cum unii dintre membrii comu­nităților creștine refuză sărutarea icoanelor după ce se împărtășesc. Atitudinea este sugerată de clericii și/sau de con­frații convinși că refuzul sărutării icoanelor, atât imediat după primirea Sfintelor Taine, cât și pe tot parcursul zilei, reprezintă un gest (obligatoriu) de evlavie euharistică. De altfel, practica este extinsă asupra sărutării mânii clericilor și sărutării altor persoane.

Motivația primară este practică: buzele celor care s-au îm­părtășit trebuie ferite de contactul cu orice obiect, pentru eliminarea riscului risipirii eventualelor fragmente de împărtășanie neînghițite. Este supralicitat un pericol infim, mai degrabă inexistent, odată ce clericul șterge cu procovățul gura fiecăruia imediat după cuminecare.

Apoi, este adăugată o justificare „duhovnicească”: după primirea celor mai de preț daruri, atingerea de altcineva sau de altceva este o impietate. Am folosit ghilimelele pentru a devoala încercarea de girare aberantă prin apelul la o interpretare spiritualistă a Revelației, de factură iconoclastă.

Ipocrizia este lesne de identificat. Cei care nu ating cu buzele icoanele și/sau alte persoane pentru tot restul zilei nu refuză contactul cu tacâmurile și vasele folosite pentru introducerea alimentelor și lichidelor în cavitatea bucală.

Refuzul sărutării mâinii clericilor ignoră un aspect elementar, căci Domnul împarte tuturor darurile euharistice prin intermediul slujitorilor de la Altar. În rânduiala Liturghiei, înainte de prezentarea Sfintelor Taine sfinților, ierarhul sau preotul care înalță Sfântul Trup al Mântuitorului în văzul întregii co­munități se roagă, solicitând sfințirea expresă pentru atingerea cereștilor și nemuritoarelor Taine: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe tronul slavei împărăției Tale, și vino ca să ne sfințești (…). Și ne în­vrednicește, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul”.

Printr-un exces de evlavie, se ajunge la una dintre manierele insidioase de perpetuare a iconoclasmului. În pofida dogmei Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, adoptată în cea de-a VII-a sesiune din 13 octombrie 787, curentul de gândire care propunea distrugerea icoanelor, contestându-le sfințenia, nu a fost suprimat irevocabil. Un reviriment s-a produs între anii 815 și 843 – când, la 11 martie, este proclamată victoria Ortodoxiei, cu privire expresă la pictarea și venerarea icoanelor, și se încheie criza iconoclastă. Iniția­torul celui de-al doilea iconoclasm, mai atenuat, a fost împăratul bizantin Leon al V-lea Armeanul (813-820), care a ordonat înlăturarea icoanelor transportabile, accesibile venerării, și menținerea celor aflate în zone inaccesibile (unde puteau fi tran­sferate și cele portative).

Acum, icoanele sunt accesibile, venerarea este, însă, împiedecată de psihanodia experimentată prin împărtășire. Manifestarea în sens invers a iconoclasmului de secol IX nu echivalează asumării teoretice a ereziei, ci reprezintă un derapaj de ordin practic, care denotă o raportare eronată la diversele forme în care taina Cuvântului întrupat se comunică.

Pentru teologi contemporani ca Părintele Dumitru Stăniloae și Paul Evdokimov distinctele moduri ale prezenței personale a lui Iisus Hristos și împărtă­șirii de El în Liturghie sunt indisolubile. Euharistia și icoana sunt în relație de interdepen­dență, așa încât subordonarea denaturează evlavia față de ambele. Complementaritatea vine din faptul că programul iconografic al catapetesmei și al întregii biserici susține mistagogic rugăciunea comunității liturgice, accentuând rolul epifanic al lecturilor biblice și al rugăciunilor, dar nu spre a suplini, ci pentru a orienta către comuniunea euharistică. După împărtă­șire, reprezentările iconice sunt mărturia împlinirii mistice a comuniunii euharistice, sărutarea icoanelor înainte de părăsirea loca­șului confirmând liturgic participarea tainică la Cina Domnului.