Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Un gest memorabil și reversul său

Un gest memorabil și reversul său

Un articol de: Grigore Ilisei - 26 Mai, 2020

În anul 2010, la 70 de ani de la raptul sovietic, de la răpirea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa prin Pactul Ribbentrop-Molotov, cu ale sale anexe secrete, mărturii tăinuite multă vreme ale înţelegerilor cinice dintre Hitler şi Stalin, s-a petrecut un fapt cu adevărat memorabil. Un bărbat de stat, unul dintre cei care au alcătuit generaţia intelectualilor basarabeni unionişti, a militanţilor renaşterii naţionale, Mihai Ghimpu, a decretat, în calitatea sa de preşedinte interimar al Republicii Moldova, ziua de 28 iunie, când sovieticii au intrat după ultimatumul de tristă memorie în Basarabia, ca zi a ocupaţiei. Era pentru prima oară când un adevăr istoric de necontestat îşi găsea loc într-un document oficial al celui de-al doilea stat românesc. Gestul, atât de necesar şi firesc, era, totodată, unul de mare curaj, deoarece încă în mentalul multora dintre românii basarabeni otrăvita teorie bolşevică a moldovenismului, a ocupantului român, cel care nu-i frate, ci agresor, n-a dispărut, e vie şi stricătoare a sufletului național. Că lucrurile stau, din păcate, aşa, a dovedit-o şi reacţia stârnită de acest act în rândul aliaţilor din acel moment ai lui Mihai Ghimpu, Serafim Urecheanu, Lupu şi Vlad Filat, ultimul cu o luare de atitudine mai moderată. Cei trei au cerut retragerea decretului istoric. Nu surprinde evident deloc faptul că Voronin şi comuniştii lui au protestat şi au sărbătorit ziua eliberării, și nici Hotărârea Curţii Constituționale de la Chișinău, care a infirmat Decretul, declarându-l neconstituțional. În schimb, poziția celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare nu avea cum să fie justificată nici măcar de calcule electorale.

 Un asemenea comportament punea în evidenţă, din nefericire, duplicitatea şi ambiţiile mărunte ce i-au caracterizat şi-i caracterizează de multe ori pe fruntaşii basarabeni după destrămarea Uniunii Sovietice şi dobândirea independenţei teritoriului dintre Prut şi Nistru. Destui dintre aceşti demnitari au demonstrat cu asupra de măsură că n-au scăpat de sindromul pavlovian al guberniei. În loc să rostească răspicat adevărul, ei au preferat să spună ceea ce plăcea urechilor unei majorităţi mankurtizate, urmărind a se menţine cu orice preţ la putere ca lideri guberniali.

 Dar sămânţa adevăraţilor bărbaţi de stat, urmaşi ai celor care au aşezat mai presus de interesul propriu pe cel naţional, nu s-a spulberat. Mihai Ghimpu a fost precedat de făpturi cutezătoare, de neînfricaţi luptători ca Grigore Vieru, Mircea Druc, Nicolae Costin. Acesta din urmă a plătit cu viaţa dârzenia cu care a promovat cauza renaşterii naţionale. A cuvântat mulţimilor cu argumentele omului de ştiinţă, ale profesorului universitar şi cu ardenţa politicianului cu vocaţie mesianică, în stare a duce în mijlocul poporului adevărul despre istoria seminţiei sale. Vorbele sale dogorând de sinceritate electrizau şi cucereau masele. Era atât de convingător, că a trebuit să dispară. A sfârşit în floarea vârstei, în 1995, în urmă cu 25 de ani.

 Ideile lui Nicolae Costin au rodit, cum s-a subliniat în evocarea de la Casa Pogor a Iașilor din urmă cu niște ani, în cadrul căreia s-a lansat cartea „Nicolae Costin, promotor al renaşterii naţionale”. Mişcările studenţeşti de la Chişinău, din 7 aprilie 2008, care au schimbat cursul istoriei în Moldova, au avut ca sursă pilda de luptă şi credinţă în cauza românească a unor bărbaţi de stat de factura lui Nicolae Costin și Mihai Ghimpu. Astfel de oameni pot schimba destinul popoarelor. Ei au avut curajul să pună adevărul istoric în drepturile lui. În 2010, despre Basarabia se scria pentru prima oară negru pe alb, grație Decretului semnat de Mihai Ghimpu, că la 28 iunie 1940 acest pământ românesc n-a fost eliberat, ci ocupat de sovietici, care au comis un act de agresiune. Un fapt întru totul memorabil, unul pentru istorie. Mi-am amintit de acest moment pe drept istoric și de autorii lui în aceste zile când ni s-a înfățișat cealaltă față a medaliei, aceea a românilor basarabeni cu vedere gubernială și suflet vândut. Pe revers se înscrie gestul prim-ministrului Republicii Moldova, Ion Chicu. Depă­șind orice uzanță diplomatică, ca să nu ne referim la simțirea frățească, înaltul demnitar de la Chișinău a catalogat România ca fiind cea mai coruptă țară din Europa. Era replica nu doar nefericită la o critică valabilă pe fond, dar lipsită de tact, a europarlamentarului român Siegfried Mureșan privitoare la Republica Moldova, ci cu mult mai mult. Reprezintă, din păcate, dovada vie și tristă a pierderii conștiinței de neam a multor frați români din Basarabia prin acel teribil proces de deznaționalizare instrumentat de țariști și apoi și mai vârtos de bolșevici în pământurile românești dintre Prut și Nistru. Sămânța românilor adevărați n-a dispărut, cu toată prigoana în aceste urgisite ținuturi, dar țara, înmlăștinată în propriile necazuri și în interminabile gâlcevi, a uitat să dea când trebuia apa, soarele și îngră­șămintele de care are nevoie planta spre a rodi. Buruiana antiromânismului se întinde și sufocă abia renăscuta simțire românească din voievodala moșie a Moldovei din dreapta Prutului. Se cere, așadar, acțiune statornică, deșteaptă, comprehensivă și, nu în ultimul rând, plină de iubire. Și nu la timpul viitor, ci la cel prezent, că, vorba monșerului Marin Preda, timpul nu prea mai are răbdare.