Un Iov erudit

Această caracterizare inspirată, deosebit de sugestivă şi concisă aparţine lui Cioran şi se referă la Eliade. Dar contextul nu este pozitiv, aşa cum ne-am aştepta, ci dimpotrivă. Îl extragem din „Caiete critice“, nr. 1-2/1988: „Mai mult sau mai puţin, suntem cu toţii nişte rataţi. Eliade nu, el nu era câtuşi de puţin aşa, refuza să fie, iar refuzul sau neputinţa aceasta sunt pricina pentru care opera lui literară a respins acea frântură de demonism, de autodistrugere, de negativitate pozitivă, atât de caracteristice oricărui destin valah. Deseori i-am reproşat că nu era ca… noi. Evident că acest „noi“ este arbitrar. Nu toată lumea are norocul să rămână dincolo de sine… Dar reproşul cel mai grav pe care am avut îndrăzneala să i-l aduc a fost că s-a ocupat de religii fără să fi avut spirit religios. (…) Să fi fost vorba de o obiecţie întemeiată? Să spunem că era mai degrabă o ipoteză care degenerase în convingere. Cu câteva săptămâni înainte de a ne părăsi, a răspuns unui ziarist care-i amintea reproşul meu, într-un interviu, că atitudinea lui faţă de religie nu era câtuşi de puţin aceea a unui savant. „Mă străduiesc să înţeleg“, spunea el. „Fără îndoială, dar savantul nu face altceva. Iar dacă îi înţelegi pe toţi zeii, înseamnă că nu te interesează cu adevărat nici unul. Un zeu trebuie adorat sau blestemat. Nu poţi să ţi-l închipui pe Iov erudit.“

Acuzaţia lui Cioran, evident nedreaptă, a făcut carieră, în felul ei, sintagma de „Iov erudit“ fiind preluată în mai multe situaţii. Însă de ce înţelegerea ar reduce din trăirea autentică a unei idei sau a unei credinţe? Realitatea arată că lucrurile stau tocmai dimpotrivă: cu cât înţelegem mai mult, cu atât acceptăm mai uşor, cu atât credinţa creşte. Lumea creştină ne dezvăluie un lung şir de Iovi erudiţi, în măsura în care mulţi sfinţi au fost foarte culţi, au înţeles multe şi au trăit creştinismul fără ostentaţie, până la capăt. Ca să nu mai spunem că E. M. Cioran însuşi nu este altceva decât un Iov erudit… De asemenea, esenţială este înţelegerea nu numai cu mintea, dar şi cu inima. „Erudiţia“ inimii susţine şi justifică viaţa creştinului. Inima câştigă totul şi pierde totul în fiecare secundă, este ca un Iov nevăzut şi înţelept, care se exprimă într-un alfabet morse înţeles instantaneu de fiecare.

Mircea Eliade, încă tânăr, într-o postfaţă din 1937, sugerează obsesia lui pentru o protoistorie a inimii, prezentându-se drept un spirit al întregului, un intelectual care nu ignoră latura afectivă a vieţii. El mărturiseşte că poartă după sine trei blesteme: blestemul muncii, al singurătăţii şi paradoxul sau blestemul condiţiei umane. Conştiinţa tragică a existenţei, ca şi eroismul de zi cu zi ce survine în mod necesar din acest tragism sunt cele două feţe ale personalităţii umane. În aceste condiţii, orice om este un Iov care aspiră spre erudiţie, adică spre o înţelegere cât mai adecvată a lucrurilor, spre cunoaştere. Să mai adaug încă o idee. Pentru un intelectual, cea mai importantă investiţie rămâne biblioteca. Savantul român şi-a văzut biblioteca personală risipită, în vreo trei rânduri: de două ori a fost nevoit să o vândă şi o dată a ars, împreună cu manuscrisele (pe care studenţii din Chicago s-au chinuit să le salveze, uscându-le cu fönul). Ce nu a distrus focul, a distrus apa împroşcată de pompieri. Eliade a pierdut, astfel, ce avea mai drag. La bătrâneţe, din cauza artritei, i-a fost afectată tocmai mâna dreaptă, pe care o folosea la scris. Ca şi Iov, el a pierdut mereu valorile pe care conta.

Trebuie să remarcăm, din articolul lui Cioran, sinceritatea dezarmantă a colegului de generaţie: „Mă străduiesc să înţeleg“. Această modestie, evidentă pentru toţi cei care l-au cunoscut, l-a caracterizat pe Eliade de-a lungul întregii sale vieţi, chiar şi atunci când celebritatea sa depăşise graniţele Europei. Deşi îşi calcula timpul cu multă chibzuinţă, avem confesiunile mirate ale unor tineri studenţi sau concetăţeni care au dialogat cu Eliade ore în şir. Cum de un atât de mare savant îşi făcea timp să stea de vorbă cu nişte începători? Ştim din proprie experienţă că, în multe cazuri, renunţăm cu seninătate la o sumă de bani, numai să nu ni se ia din timp. Ofranda de timp este resimţită de noi toţi ca fiind cea mai dureroasă. Istoricul religiilor făcea acest sacrificiu de timp din dorinţa de a comunica, de a ajuta, dar şi din modestie. Se considera egalul tuturor. Cât despre străduinţa înţelegerii spiritualităţii acestei lumi, vorbeşte întreaga lui operă, cu adevărat monumentală. Mircea Eliade rămâne un Iov erudit, un Iov care adună şi câştigă.