Un istoric fericit

Profesorul Oliver Jens Schmitt de la Universitatea din Viena poate să se considere fericit. Așa cum o arată un recent articol tradus prompt și în românește, el are acces la o cunoaștere care se învecinează cu convingerea fermă. Este posedat de certitudini.

Deja titlul, extras din text, anunță despre ce este vorba: „Fie fasciști sau comuniști, Biserica Ortodoxă a României a fost mereu o slujitoare a puterii (în original: Ob Faschisten oder Kommunisten - Rumäniens Orthodoxe Kirche war stets eine Dienerin der Macht)”. Ceea ce este încadrat de redacția celor de la Neue Zürcher Zeitungla genul comentariului se dovedește, de fapt, un pamflet. Fără argumente și în doar câteva rânduri, autorul pretinde că pro­pune cititorului de limbă germană o cheie de înțelegere a României de ieri, dar și a celei de azi. Nu ar fi prima dată când altminteri res­pectata publicație oferă o tribună generoasă acelor contribuții care confirmă doar prejudecăți și care, contrar regulilor jurnalistice, nu sunt confruntate și cu alte opinii. Vezi, exemplar, articolul lui Béla Filep din 15.05.2018.

Metodologia nu este nouă. În teza din 1995, publicată doi ani mai târziu, a belgianului Olivier Gillet, tradusă și ea prompt - Religie și naționalism. Ideologia Bi­se­ricii Ortodoxe Române sub regi­mul comunist, trad. M. Petrișor, Compania, Bucureşti, 2000 -, acesta nici măcar nu a catadicsit să țină cont de sugestiile binevoi­toare ale lui Alexandru Duțu, membru în comisia doctorală. Rezultatul: o prezentare carica­tu­rală, pe baza doar a citatelor din presa bisericească a epocii totalitare, interpretate în funcție de un șablon simplist, după logica cerere (din partea construcției național-comuniste) și ofertă (a BOR), devenită în ochii vigilenți ai autorului un real raport de cauză și efect. Biserica majoritară ajungea astfel ea însăși sursă de ideologie a Partidului Comunist Român și chiar a dirijismului istoriografic. Un real triumf!

Revenind la colegul Schmitt, faptul că acesta, fără un motiv aparent, livrează o asemenea pseu­dosinteză surprinde, mai ales în contextul reflecțiilor despre evenimentele epocale de acum un secol care aveau să schimbe fundamental harta și sistemul politic de pe continent. Fără a acuza pe nimeni de intenția maculării unei justificate împliniri naționale și eclesiale deopotrivă, asemenea texte, inclusiv cele care vor fi lan­sate, pro­babil, în toamna și iarna acestui an, ar merita o analiză serioasă. La urma urmelor, ele ne vor indica stadiul percepției istoriei Româ­niei moderne în ochii unei noi generații de istorici străini. În plus, vom avea, prin contrast, o listă aproape completă a punctelor slabe asupra cărora is­toriografia laică și cea bise­ri­ceas­că trebuie să insiste. Cum am tot spus: Centenarul ne interoghează.

Câtă vreme noi înșine vom ocoli subiectele care nu ne fac plăcere, ele vor fi în permanență puncte de plecare în prezentările altora. Că reducerea unei istorii recente complexe la câteva acuze nu onorează tagma istoricilor, asta se înțelege de la sine. La fel, că aplicarea de standarde occidentale unor realități răsăritene și a uno­ra democratice și libere unor drame colective de prizonierat este la fel de problematic, iarăși, cred că se înțelege de la sine. Ceea ce însă nu mai poate fi înțeles și nici acceptat, la aproape trei decenii de la căderea dictaturii proletariatului, este maniera în care, adâncindu-se impresia de complicitate (liberă!) cu fascismul, comunismul pare o pedeapsă pe măsură. Ne-am meritat soarta. Ca și cum în toate momentele grele ale istoriei am fi avut de ales. Și am ales prost, inclusiv din pricina BOR.

Cât de periculos poate fi refugiul în etichete, mai ales dacă circulă pe canale considerate ono­rabile, ne arată din plin titlul articolului în cauză. O demonstrație în plus: legat de țara cantoanelor, cum ar suna un titlu de felul „Fie fasciști sau comuniști, Elveția a fost mereu o slujitoare a banilor murdari”? Și mai ciudat ar suna aplicarea stilisticii cazului austriac, dar de data aceasta exclusiv în termeni pozitivi: „Cu toate că s-au unit entuziast cu Germania nazistă, austriecii au fost modele de luptă antitotalitară”. În istoria oricărei țări găsim capitole dezonorante, mai mult sau mai puțin cercetate. A le transforma exact pe acestea în pivoți hermeneutici în funcție de care „încadrăm” o comunitate civilă, dar și religioasă, reprezintă ceea ce nemții numesc foarte precis: un Rufmord, adică un asasinat moral.