Un izvor de aur

În anul 1959, când a fondat Frăţia Hrisopighi - Izvorul de Aur, împreună cu alţi monahi care aveau aceeaşi vocaţie, tânărul Hristos Paraschevaidis, devenit mai târziu ierarhul Hristodoulos, a primit ca dar de la Hristos binecuvântări negrăite pe care le-a împărţit altora, cu inegalabilă dăruire, până în ziua din urmă a vieţii sale, 28 ianuarie 2008.

Trecerea timpului nu aduce uitarea în cazul "nemuritorului Arhiepiscop", aşa cum îi striga lumea îngrămădită pe străzile strâmte din jurul Catedralei ateniene în ziua ultimei călătorii printre cei care l-au iubit atât de mult. Dimpotrivă, trecerea anilor prin clepsidra timpului conturează mai clar chipul acestui apostol de la cumpăna mileniilor.

Nemuritorul Arhiepiscop a găsit din tinereţile lui izvorul de aur al Scripturilor şi al cuvintelor Părinţilor, pe care le-a ascultat şi urmat.

Cu strălucirile de aur ale izvorului şi-a împodobit sufletul care a luminat puternic vremurile în care Dumnezeu l-a chemat să-i fie apostol, lumină şi călăuză în timpuri grele, când oamenii căutau tot mai rar adevărul.

El, Arhiepiscopul Hristodoulos, şi-a urmat drumul slujirii sacerdotale.

Mulţimilor entuziaste care l-au aşteptat la Atena când a devenit Arhiepiscop şi Arhipăstor al ţării multor Apostoli le-a mărturisit că înaltul Tron eclesiastic constituia pentru el imaginea propriei Golgote, de vreme ce semăna mai mult cu o dureroasă cruce decât cu un Tron lucrat în aur, iar mitra episcopală o considera o cunună de spini. Nu se mai rostiseră de mult cuvinte aşa cum glăsuise Arhiepiscopul în ziua aceea a lunii mai din anul 1998. S-a şi spus că marele Hristodoulos era un izvor de aur care primise, cum am

amintit, frumuseţea şi profunzimea din cuvintele Scripturilor şi din Tradiţia Bisericii pe care o slujea cu dăruire arhicunoscută.

Nu ştiu în ce măsură s-au păstrat toate cuvântările neuitatului Arhiepiscop?! Ele de fapt s-au dăltuit mai întâi în inimile oamenilor care-l ascultau. Pe unii i-am auzit şi eu vorbindu-mi despre un Păstor cum puţini au fost din cei ce au fost!

Adresându-se tinerilor, fericitul Arhiepiscop le spunea: "Mă adresez în special tinerilor şi le spun: copiii mei, copiii de aur ai Greciei. Sunteţi mândria neamului, aşteptarea noastră încununată cu lauri. V-am mâhnit însă mult cu ipocrizia noastră şi am umilit în voi sensul datoriei. Nouă ni se datorează abaterile voastre, deoarece suntem autori morali ai acestora. V-am lipsit de dragoste, v-am lăsat pradă valurilor potopului din Babilon. V-am constrâns să trăiţi într-o lume crudă, inumană, nemiloasă şi necompătimitoare. V-am recomandat să urmaţi drumuri pe care noi nu mergeam. V-am răpit credinţa şi speranţa. Am dărâmat dinlăuntrul vostru orice ideal. Şi totuşi spunem că vă iubim. Voi, cu mintea voastră ascuţită, aţi înţeles inconsecvenţa noastră şi ne-aţi părăsit. Nu mai aveţi încredere în noi, nu vreţi să trăiţi în lumea pe care v-am pregătit-o noi. Şi v-aţi îndreptat spre căutarea himerei prin droguri, spre confirmarea voastră prin violenţă. Copiii mei, astăzi cel care vă vorbeşte ia asupra lui răspunderea pentru păcatele faţă de voi ale întregii lui generaţii şi vă cere iertare. Însă în acelaşi timp vrea să vă spună că nici un păcat al nostru şi nici o nesăbuinţă a voastră nu poate să vă închidă drumul spre recunoaşterea publică. Impasurile s-au înmulţit. Acum necesitatea nemiloasă vă cheamă la hotărâre. "Când izbucneşte greaua necesitate nemiloasă şi porunceşte, nedemn este cel care şovăie" (Kostis Palamas). Există un spaţiu care nu vă va trăda niciodată. Este spaţiul Bisericii. Veniţi în el, veniţi la credinţă, veniţi la Hristos. Veţi găsi ceea ce de ani de zile aţi fost lipsiţi. Şi, totodată, veţi găsi adevărata libertate, adevărata dreptate, adevărul adevărat. Hristos cel Înviat, copiii mei, să fie cu voi!"

Cei mai mulţi l-au iubit şi l-au urmat. În vizitele pe care le-a făcut în Elada şi dincolo de graniţele ţării sale, mulţimile i-au înţeles chemarea şi au văzut pe chipul său imaginea bucuriei şi a slujirii fără preget, aşa cum o aveau Apostolii şi urmaşii lor odinioară. Dar pe lângă cei mulţi care l-au iubit, stăteau ascunşi, după înaltele coloane, duşmanii Bisericii şi ai Adevărului. Ca şi la Ierusalim altădată, aceştia căutau să-l prindă în cuvânt, să-l învinovăţească, să-i strice prestigiul. Erau revoltaţi că marele ierarh ieşise din tipare şi devenise, deodată, cel mai apreciat din străvechea Eladă.

Arhiepiscopul nu s-a speriat, n-a dat înapoi. El nu privea la oameni. Nădejdile şi bucuriile lui erau într-o lume la care alţii nu aveau acces...

Şi, după cum mărturisea la întronizare, a urcat Golgota până la capăt. Dacă mass-media - în parte - i-a fost ostilă, oamenii cei buni - în proporţie de 90% - i-au rămas alături până în ceasul din urmă. În biserici şi-n instituţiile publice, la finalul omiliilor şi cuvântărilor sale, Arhiepiscopul era răsplătit cu ropote de aplauze. Aşa se întâmplase cândva şi la Constantinopol, când Sfântul Ioan Gură de Aur îşi încheia predicile. Istoria se repetă uneori! Şi suferinţele se repetă, din nefericire! Nu doar cu aplauze, ci şi cu iubirea oamenilor, care este, după cum se ştie, atât de greu de întâlnit.

Pe neaşteptate, Arhiepiscopul s-a îmbolnăvit greu. Nici el, nici mulţimile care-l aşteptau nu ştiau ce se întâmplă.

Spitalul Aretaieio din Atena, unde s-a pus un diagnostic cumplit, era înconjurat de sute de oameni care-şi petreceau nopţile în rugăciune. Florile aduse de admiratorii Arhiepiscopului s-au cărat atunci cu camioanele!

Plecarea în SUA cu gândul unui transplant de ficat a eşuat. Hristodoulos Paraschevaidis s-a întors în Ithaca lui, ca Ulise altădată, în mijlocul "acestui popor care m-a iubit atât de mult şi pe care l-am iubit atât de mult".

Aşteptat cu onoruri militare la aeroport şi prin intermediul televiziunilor de întregul popor elen, Arhiepiscopul mărturisea: "Este cunoscută tuturor grava problemă de sănătate cu care mă confrunt. M-am încredinţat pe mine însumi în mâinile lui Dumnezeu. Fie voia Lui..." Testamentul Arhiepiscopului arată clar iubirea lui faţă de toţi: "Nu urăsc şi nici nu port ranchiună faţă de criticii mei, sau faţă de cei care m-au urât şi m-au combătut. Îi iert pe toţi şi cer de la toţi iertare. Am fost privilegiat păstor al unui popor ales şi iubitor de progres. În lupta mea pentru Biserică am fost uneori dur, dar niciodată nedrept. Nu urăsc pe nimeni, pe toţi îi iubesc şi mă rog pentru toţi. Rog poporul nostru să alunge prejudecăţile lui împotriva Bisericii; pe părinţi îi rog să-şi conducă copiii la Hristos; pe tineri îi implor să trăiască fericirea aproape de credinţă".

Ca un mare dar primit de la Dumnezeu, l-am cunoscut pe marele Arhiepiscop în vizitele sale întreprinse la Iaşi. De câteva ori i-am stat alături, e drept doar pentru câteva minute, dar a fost suficient ca să înţeleg că Primatul Bisericii Greciei era un om mare şi rar întâlnit. A fost, aşa cum s-a spus, o persoană care se naşte la câteva sute de ani.

La ultima plecare din Moldova, în aeroportul din Bacău, unde-l aştepta o aeronavă militară, fericitul Hristodoulos mi-a spus simplu, din toată inima: Te aştept la Atena!

De aceea, adeseori gândurile mele zboară către Atena, unde se întâlnesc pretutindeni duhul şi amintirea fericitului Arhipăstor. El a fost un izvor de aur de unde se mai adapă încă mulţi din cei care-l pomenesc pe nemuritorul Arhiepiscop Hristodoulos Paraschevaidis al Atenei şi al întregii Elade.