Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Un luptător temerar, memorialist al temnițelor și fiu al Bisericii

Un luptător temerar, memorialist al temnițelor și fiu al Bisericii

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei

Păstrez cu deosebită afecțiune și recunoștință amintirea întâlnirilor cu domnul Radu Ciuceanu. De multe ori, vizita lui la Patriarhia Română, la Mănăstirea Radu Vodă, sau întrevederile ultimei perioade reprezentau prilej de comuniune cu un mărturisitor, asemenea celor care în vremuri de prigoană au suferit pentru adevărul Evangheliei.

Credința domniei sale m‑a fascinat! Memoria, care i‑a rămas fidelă până la sfârșitul zilelor, reținea tainele pe care le‑a trăit în mănăstirile românești, la Putna, Văcărești, Surpatele, Hurezi sau în alte locuri, vizitele sale în locurile sfinte din țară sau din afara ei, toate găsindu‑și locul în evocările pe care le‑a lăsat posterității.

Când a împlinit 90 de ani, m‑a rugat să săvârșesc o rugăciune de mulțumire, spunându‑mi că vor participa la acest moment aniversar câțiva prieteni și colaboratori de la Institutul pentru studierea totalitarismului, pe care‑l conducea. Aproape 50 de invitați, care au fost de față la momentul rugăciunii de mulțumire, cum se cuvine să‑i aducem lui Dumnezeu în împrejurările importante ale vieții, cu toții rămânând întreaga zi în atmosfera de evlavie și taină a istoricei Mănăstiri Radu Vodă. Au fost atunci prezenți, printre invitații săi, președintele Academiei Române, academicieni, scriitori, prieteni și colaboratori, mulți dintre ei tineri, care îl prețuiau în mod deosebit.

Profesorul Ciuceanu participa adeseori la Sfânta Liturghie. Părinții de la Mănăstirea Radu Vodă își amintesc cum domnia sa venea cu o oarecare ritmicitate, duminica și în sărbători, la sfintele slujbe. Uneori spunea: aș dori să rostesc câteva cuvinte la final. Împărtășea auditoriului din vastele sale cunoștințe, iar cei care‑l ascultau erau fascinați de efervescența cu care vorbea despre încercările temnițelor comuniste, despre credință, nădejde și dragoste.

Îmi amintesc înțeleptele cuvinte, folosite de mari oratori: oamenii nu mor atunci când sunt așezați în morminte, ci atunci când sunt uitați.

Acest demn fiu al neamului și al Bisericii este amintit în rugăciunile înălțate către Dumnezeu, dar și în evocările istorice, îndemnându‑i pe tinerii de acum să vorbească generațiilor care vor veni că au întâlnit oameni a căror iubire este mai importantă decât cuvintele, întrucât, așa cum a spus Mântuitorul: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și‑l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

Cunoscut ca vajnic luptător pentru a pune în lumină suferința celor care s‑au împotrivit ideologiei ateiste a regimului comunist și care au manifestat o rezistență acerbă în munți împotriva sistemului totalitar instalat în România, Radu Ciuceanu a fost și mărturisitor creștin, supraviețuitor al atrocităților din temnițele comuniste.

Cincisprezece ani, cât a durat detenția lui, a întâlnit torționari cumpliți, cărora s‑a opus, deși puterile îi erau slabe, netăgăduindu‑și crezul sfânt. Cred că a înțeles cuvintele Mântuitorului Hristos: Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneți (Luca 12, 11‑12).

A avut forța cuvântului, deși doar după eliberarea din temniță a urmat studii universitare. Domnul Radu Ciuceanu a înțeles de mic copil adevărul lucrurilor și importanța lor, crezul lui fiind pe măsură: neînfricat, luptător, stăruitor.

A așteptat cu răbdare de mucenic eliberarea din penitenciar. Chiar dacă a cunoscut experiențe întunecate și oameni care au încercat din răsputeri să‑l doboare și după ce a ieșit din temniță, domnia sa a rămas un luptător temerar. Stau mărturie intervențiile sale la diferitele posturi de radio din străinătate, dar și corespondența, în măsura în care s‑a putut realiza, cu iubitori ai libertății și democrației, adresându‑se prin intermediul unor cunoscuți sau prin instituțiile importante de dincolo de hotarele Cortinei de Fier, diasporei românești, dar și fraților români din țară, iubitori ai acelorași idealuri mărețe: libertate și demnitate.

L‑am întâlnit de multe ori pe profesorul Radu Ciuceanu. Numeroase întrevederi părăseau tiparele timpului, întrucât domnia sa avea un stil oratoric inconfundabil și autentic, ce înveșmânta cuvinte înțelepte. Într‑o astfel de atmosferă, timpul parcă avea răbdare multă... să‑l asculte pe vorbitor.

Până la sfârșitul vieții sale pământești, memoria și amintirile i‑au rămas asemenea unui tânăr, de aceea le împărtășea cu multă bucurie și prospețime. Părea inepuizabil în dialog și mai că nu îndrăzneai să‑l întrerupi întrucât mărturisea lucruri interesante, speciale.

În chip deosebit am observat apropierea lui de Biserică, care, se pare, se datora educației din familie, dar, apoi, aprofundată prin legătura cu revelațiile și învățăturile duhovnicești dobândite în temniță. Îi citeam pe chip bucuria, dar și detașarea de anumite resentimente care ar fi putut apărea în cazul unui om greu încercat și chinuit de ororile carcerei comuniste. Toate acestea devoalau profunda lui credință, dar și puterea de a ierta.

Sunt la fel de prețioase mărturiile lui, ca și ale altor frați de suferință, reușind să‑i ierte pe torționari și pe cei care i‑au umilit. Mai mult decât atât, un astfel de exemplu este profund creștin, pentru că martirii din primele veacuri, dar și din anii care au urmat în istoria Bisericii, au avut puterea de a‑i ierta pe cei care i‑au prigonit și ucis, cum rămâne paradigmatic martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan.

Am fost impresionat de legătura sufletească dintre academicianul Radu Ciuceanu și Biserica Neamului, pe care el a înțeles‑o în chip special, propovăduitoarea iubirii și iertării, care l‑a menținut în deosebită vervă și tinerețe până la adânci bătrâneți. Pe această Biserică, purtând‑o în inimă, o mărturisea mereu și în vremurile când unii loveau în ea ori în slujitorii ei.

Profesorul Radu Ciuceanu a fost aproape monah, după cum reiese din confesiunile pe care mi le‑a făcut, din vremea când a petrecut zile și săptămâni la rând în unele mănăstiri, în special rămânând în amintirea sa momentele de la Mănăstirea Putna, din ultimele decenii ale veacului al XX‑lea.

Cred că la Putna s‑a produs și apropierea sa de Mitropolitul Moldovei, Teoctist, devenit Patriarh al României. Au păstrat prietenia până când patriarhul s‑a despărțit de cele ale lumii, purtându‑se unul pe celălalt în inimă și aprecieri. Domnul Radu Ciuceanu își amintea că uneori primea telefon de la Patriarhul Teoctist, care i se adresa duios, ca oarecând, în copilărie, părinții săi. Nu doar delicatețea și modul de adresare, ci mai ales discuțiile pe care le‑au purtat, au descoperit o sfântă afecțiune între cei doi, deși au trecut prin experiențe diferite, dar au înțeles, fiecare în parte, lucrurile cu adevărat esențiale.

Puțin a lipsit ca îndată după anul 1990 domnul Ciuceanu să nu fie și hirotonit. Cel puțin atunci, după Revoluție, el, care a fost o perioadă și angrenat politic, membru marcant al unor instituții de frunte ale Statului român, ar fi putut deveni și slujitor al Bisericii. A fost un alt fel de slujitor prin cuvintele lui și credința sa profundă pe care ni le‑a arătat. Deși nu era hirotonit, părea un „sacerdot” prin felul său de a fi. Credința și evlavia pe care le‑a avut și mărturisit nu doar prin vorbe, ci prin mulți ani de temniță, îl îndreptățeau să ne împărtășească multe dintre trăirile și amintirile sale.

În afară de Mănăstirea Putna, care revenea în discuțiile lui, evoca și alte chinovii importante din spectrul spiritualității românești: Cozia, în preajma căreia a trăit ca sihastru în anii de rezistență anticomunistă; Văcărești - demolată, după ce comuniștii au folosit‑o drept închisoare, și unde, a fost încarcerat și el; Mănăstirea Sfântul Pantelimon, și ea dărâmată de regimul comunist, pentru care avea speciale mărturisiri, și alte locuri în care a poposit ori a scris sau vorbit cu diferite prilejuri.

Am participat odată la un eveniment organizat de Protoieria Sector 3 Capitală, dedicat Mănăstirii Văcărești. Au fost mulți vorbitori, unii dintre ei scotociseră prin arhive și găsiseră lucruri importante din istoria ei strălucită. Radu Ciuceanu a prezentat auditoriului mărturii cutremurătoare, întrucât unul dintre locurile sale de detenție a fost chiar fosta mănăstire, care a devenit rând pe rând temniță, dar și posibil loc al funcționării Administrației Patriarhale, dacă Biserica ar fi intrat în logica conducătorilor de atunci ai statului comunist ateu.

Profesorul Radu Ciuceanu a fost și un talentat condeier. Au rămas de la el multe cărți, amintiri, evocări, articole pe diferite teme. Era, pe de‑o parte, un luptător anticomunist, scriindu‑și memoriile într‑o perioadă de 30 de ani, care i‑a fost îngăduită după Revoluție până la moartea sa. Pe de altă parte, cărțile vădeau și talent literar, aplecare spre meditație și taine pe care le‑a înțeles într‑o cheie aparte.

A fost iubitor al Sfintei Liturghii. Nu știu dacă în întreaga sa viață a avut același program, însă la vremea senectuții m‑am bucurat văzându‑l deseori că participă la dumnezeiasca Liturghie. De multe ori, la Mănăstirea Radu Vodă, chiar în vremea restricțiilor pricinuite de noua pandemie, când bisericile au trecut prin momente grele, iar slujbele se oficiau afară, domnia sa era prezent, alături de părinții slujitori și de mulți credincioși iubitori ai Euharistiei.

Uneori îmi telefona, întrebându‑mă: unde slujiți mâine? Aș dori să vin la Sfânta Liturghie. Așa apărea la diferite biserici în București, la Catedrala Patriarhală, bucurându‑se de frumusețea slujbei, dar și de comuniunea și discuțiile pe care le purtam la final.

Radu Ciuceanu a fost un iubitor de artă. În casa lui am descoperit picturi și sculpturi celebre, cărți dăruite de prieteni și confrați, de oameni pe care i‑a întâlnit, cu unii împrietenindu‑se chiar. Participa adeseori la lansări de carte, dicționare, enciclopedii; vorbea cu ușurință și reușea să surprindă aspecte inedite, ceea ce arăta preocuparea lui pentru istorie, arheologie și cultură, dar și o râvnă neostoită pe care trecerea anilor și vârsta octogentară, apoi nonagenară, nu au reușit să le risipească.

M‑am bucurat să văd în casa lui o sculptură realizată de marele Ion Irimescu, fălticenean la obârșiile sale. Cunoscându‑mi rădăcinile comune sculptorului, mi‑a dăruit opera lui Irimescu spunându‑mi: dacă veți găsi un sculptor bun și un meșter priceput, ar putea să facă o copie după ea, ceea ce s‑a și reușit. M‑am bucurat nu doar pentru darul primit și tema sculpturii respective, care‑L reprezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos, dar și pentru faptul că Ion Irimescu, între numeroasele sale creații, a avut preocupări cu temă religioasă, una dintre sculpturi fiind și cea pe care a dobândit‑o într‑o anume împrejurare Radu Ciuceanu.

În chip minunat, profesorul și academicianul Radu Ciuceanu întruchipează pe mărturisitorii creștini din temnițele comuniste, fiind printre cei care au îndurat prigoana regimului totalitar ateu mai mult de 15 ani, petrecuți în șapte temnițe.

Aș putea spune că el se aseamănă lui Nicolae Steinhardt, care a mărturisit că a descoperit bucuria întâlnirii cu Dumnezeu în detenție, de unde a și rezultat un jurnal al fericirii. Pentru unii, în mod paradoxal, fericirea nu poate fi găsită în temniță, pentru alții, însă, care au trăirile pe măsură și înțeleg valoarea lucrurilor importante, acest lucru este posibil. Dintr‑o astfel de categorie rară a făcut parte și Radu Ciuceanu.

 

Citeşte mai multe despre:   Prof. dr. Radu Ciuceanu