Un mare cuvios la începutul Indictionului

Biserica lui Dumnezeu a prăznuit în ziua de 1 septembrie Indictionul, adică începutul anului nou bisericesc, luând acest obicei de la cei de demult. La romani, Indictionul (de la latinescul indictio) era un mod de a număra anii, legat de adunarea dărilor către stat.

Dincolo de motivația bucuriei roadelor, pe care pământul le-a dăruit și pentru care Biserica mulțumește Domnului, rugându-L ca și anul viitor să fie rodnic, Biserica cinstește mai ales această zi ca fiind ziua în care Domnul a pus început propovăduirii Sale în lume. Scopul ei este, așadar, plinirea lui Hristos în noi, adică plinirea noastră după chipul și asemănarea lui Hristos. De aceea, Biserica amintește de intrarea Domnului în sinagoga din Nazaret, unde, dându-I-se cartea prorocului Isaia, a aflat locul în care Mântuitorul și lucrarea Lui în lume sunt zugrăvite de proroc prin aceste cuvinte: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul cel plăcut al Domnului”. Și, închizând cartea și dând-o slujitorului, Domnul a șezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau ațintiți asupra Lui... (Luca 4, 18-21).

Prăznuim, așadar, nu Indictionul cel moș­te­nit de la împărații romani, ci pe cel așezat nouă de Împăratul slavei, Hristos, iar Indicti­onul lui Hristos sunt poruncile lui cele sfinte. Între acestea, pomenim că, în loc de argint, Împăratul nostru, Hristos, caută la noi bunătatea nădejdii celei neîndoite spre Dumnezeu, nebăgând seama la toate primejdiile și necazurile ce vin de la lume, de la trup și de la dia­vol, care năvălesc asupra noastră. Precum și Sfântul Damaschin zice: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credința întărindu-se și cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmașului și au dobândit cununile”. În sfârșit, în loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea scumpă a dragostei către Dumnezeu și către aproapele, cea nefățarnică. „Și acum rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dra­gostea” (I Cor. 13, 13). Că aur ca acesta caută de la noi Hristos, ca să-L iubim nu numai crezând cu inima și mărturisind cu gura, ci și cu fapta, dragostea arătând-o, adică să punem tot sufletul și să fim gata de moarte pentru dragostea Lui, precum ne învață iubitul Său ucenic, Ioan, zicând: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul” (I Ioan 3, 18). Acesta este Indictionul creș­tinesc, pe care Biserica îl cere azi de la noi, în locul indictionului cel vechi al păgânilor: „Dezbrăcați-vă, zice ea, de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui”, și îmbrăcați-vă în omul cel nou, „după chipul Celui ce L-a zidit” (Col. 3, 9-10), „ca să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6, 4). Să prăznuim, deci, Indictionul, împlinind poruncile Domnului Dumnezeului nostru din toată inima, precum Domnul Însuși ne îndeamnă, prin gura lui Moise, în cartea Leviților, zicând: „De veți umbla după legile Mele și veți păzi și plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor. Voi trimite pace pe pământul vostru, veți alunga pe vrăjmașii voștri, căuta-voi spre voi și vă voi binecuvânta și sufletul meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi vouă Dumnezeul vostru și voi poporul Meu” (Lev. 26, 3-1).

Slăvitul Simeon Stâlpnicul a fost din părțile Ciliciei, dintr-un sat care se numea Sisan, fiu al unor părinți creștini, Susotion și Marta. De copil, era cioban la oile tatălui său. Pe când avea 13 ani, într-o duminică, nefiind scoase la pășune oile din pricina zăpezilor mari, copilul a intrat în biserică și a auzit pentru prima dată, rostite de dascălul de la strană, despre calea cea duhovnicească a vieții, despre curăție și înfrânare, despre dragostea de Dumnezeu și de oameni. După slujbă, un bătrân credincios i-a tâlcuit copilului spusele Sfintei Evanghelii. Sămânța a căzut pe pământ curat, odihnit și nevinovat, înflorind ­deodată în sufletul copilului.

Influențat și impresionat de explicațiile bătrânului, și mai cu seamă de cuvintele Sfintei Evanghelii tâlcuite de bătrân, acesta a urmat îndemnul sufletului său de copil, care l-a sfătuit tainic să nu se mai întoarcă la părinții săi, ci să-L urmeze pe Hristos Domnul, fiind cucerit în adâncul sufletului pentru viața monahală. Fără să stea pe gânduri și nici să-și înștiințeze măcar părinții, s-a decis să se dedice vieții monahale. A plecat la mănăstirea aflată într-un loc singuratic, numită Ograda, unde a fost primit cu bucurie de starețul acesteia, Timotei, dar numai după cele șapte zile de așteptare la poarta mănăstirii. Copilul a învățat uimitor de ușor și repede toată Psaltirea, după rânduiala și pravila mănăstirii. În mod neașteptat, destul de curând, după intrarea în mănăstire, Cuviosul Simeon, acesta fiindu-i numele încredințat odată cu tunderea în cinul monahal, a deprins toată rânduiala slujbelor. În plus, la vreo doi ani, a simțit nevoia de a se supune unor cerințe și osteneli călugărești și mai grele, astfel că starețul mănăstirii, înțelegându-i râvna și dorința de desăvârșire, l-a sfătuit să meargă la o mănăstire cu pravilă mai aspră, ceea ce tânărul a și făcut, fiind sfătuit să se încre­dințeze unei mănăstiri al cărei îndrumător spiritual era marele avvă Eliodor, cunoscut pentru exigența și îndrumarea severă întru respectarea unei pravile mult mai aspre. Dar nici regulile acestei mănăstiri nu l-au speriat pe tânărul monah, astfel că starețul, cuviosul părinte Eliodor, l-a sfătuit să se încredințeze pe sine unei trăiri de adevărat pustnic.

Așa se face că smeritul şi adânc credinciosul iubitor al vieții pustnicești s-a încredințat pe sine acestei mult mai aspre şi deopotrivă mult mai profunde trăiri spirituale, jertfelnice, liniștindu-se într-o pustie aflată la poalele muntelui Telanis, într-o chilie mică, în care și-a aflat timp de trei ani o liniște pustnicească profundă. Și-a impus un post de 40 de zile, asemeni lui Moise și Ilie, chiar și asemeni Însuși Mântuitorului Iisus Hristos. A cerut îndrumătorului duhovnicesc al locului, bătrânul Vassus, să-i astupe ușa chiliei, lăsându-l fără mâncare pe timpul postului, dar înțeleptul schimnic nu s-a învoit decât să-i lase în chilie zece pâini și un urcior cu apă. După cele 40 de zile, cuviosul Vassus, întorcându-se la chilia zăvorâtului nevoitor, l-a aflat zăcând la pământ, ca un mort, iar pâinea și apa erau neatinse. Cuviosul Vassus i-a spălat și răcorit, cu un burete, gura și, văzând că răsuflă ușor, l-a împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi, încet, încet, cu câte puțină hrană, acesta s-a întărit. De atunci, în toți anii cât a trăit, Cuviosul Simeon astfel postea în Postul cel Mare, douăzeci de zile rugându-se în picioare, neîncetat, iar alte douăzeci de zile, ostenind el, se așeza și astfel asculta mai departe sfintele slujbe.

Curând avea să i se ducă vestea ca unui mare rugător, cu profundă credință, astfel că au început să-l caute: bolnavii rugându-se pentru tămăduire, cei necăjiți și asupriți nădăjduind mângâiere și izbăvire de boli sufletești ori trupești. Așa se face că se adunau la el, cu lacrimi și rugăciuni, felurimi de popoare, seminții, creștini și păgâni, armeni, iberici etc., luând cu bucurie și mare încredere binecuvântare de la Cuviosul Simeon. Pentru a se putea odihni, cât de puțin, Cuviosul și-a zidit un stâlp înalt de șase coți și pe el o chilioară unde, suindu-se, petrecea în post și rugăciune. Astfel, el a fost întâiul stâlpnic. Mai târziu și-a zidit alți stâlpi, mai înalți, unde petrecea, în ploaie ori zăduf, înghețând de frig sau îndurând arșița, astfel vorbind poporului de două ori pe zi. Hrana lui, neschimbată, era mereu lintea înmuiată, iar ca băutură, apa.

Văzându-i „străina” lui petrecere, părinții din pustie au trimis la el să-l iscodească, zicându-i: „Pentru ce nu mergi pe calea părin­ților și altă cale nouă ai aflat? Deci, pogoară-te de pe stâlp și urmează vieții pustnicilor”. Trimișii erau învățați ca, de se va arăta nesupus, cu sila să-l tragă jos de pe stâlp, iar de va asculta și de va voi singur să se pogoare, să-l lase pe el să stea așa cum a început, cunoscând că aceasta este de la Dumnezeu. Deci, ajungând trimișii soborului sfinților pustnici și spunându-i hotărârea lor, el îndată a pășit cu piciorul pe scară, vrând să se coboare. Dar trimișii strigară: „Nu te pogorî, sfinte părinte, ci petreci cum ai început! Acum știm că lucrul tău este de la Dumnezeu, Care de folos să-ți fie până la sfârșit”.

Astfel a trăit Sfântul Simeon, supranumit Stâlpnicul, până în anul 459, când Domnul l-a chemat la El...! Fie întru veșnică cinstire și plecarea genunchilor la rugăciune fierbinte, Cuviosului nostru părinte Simeon Stâlpnicul și spre ajutor întru orice fel de necazuri și dureri, de suflet sau trup, tuturor celor ce cred în minunata putere a rugăciunilor sale.