Un mare pictor şi o întâmplare cu tâlc

Jurnalele personale ale unor cărturari sau oameni de rând ascund informaţii preţioase, de multe ori sortite uitării. La fel şi paginile de corespondenţă păstrate cu atenţie şi, mai nou, publicate prin grija unor oameni cu preocupări cărturăreşti.

Din corespondenţa marelui pictor Nicolae Tonitza cu demnitarul ieşean C. Meissner (†1942) aflăm dorinţa specială a maestrului de a picta măreaţa biserică ridicată în satul Rădăşeni, la începutul veacului al XX-lea, şi închinată Corifeilor Apostolilor.

Istoricul A.D. Xenopol considera în lucrarea "Istoria românilor din Dacia Traiană" (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1988), din varii motive şi oarecum în mod surprinzător, Rădăşenii, cel mai frumos sat din Moldova. Asta nu înseamnă că n-ar fi şi alte locuri frumoase - slavă Domnului! -, dar într-adevăr Rădăşenii, mai ales în sezonul cald, arată ca o veritabilă "grădină a Raiului".

N. Tonitza a fost un renumit pictor şi un mare apărător al artei bizantine. Acest lucru reiese şi dintr-o scrisoare către C. Meissner (1854-1942), ieşean cu studii la Viena şi Berlin, profesor, ministru al industriei şi comerţului, director al ziarului "Iaşul" etc., care a fost publicată de Lidia Brânceanu în "Revista muzeelor şi monumentelor", nr. 9, 1985, pp. 84-87, sub titlul "N. Tonitza în corespondenţa cu C. Meissner": "Eu muncesc cinstit pe tărâmul artei bizantine, şi caut să lupt pe toate căile contra tuturor cârpacilor speculanţi". Tonitza vrea "să scoată din mocirlă arta decorativă şi s-o ridice acolo unde se cuvine să stea într-o ţară care - dragă Doamne - vrea să parvină la adevărata civilizaţie". Totodată, îl ruga pe C. Meissner să-l sprijine pentru adjudecarea picturii bisericii din Rădăşeni, din Moldova, despre care se spunea că preotul local Miron (Teodoriu) voia s-o dea unui alt pictor, preotul Şerban. "Ar fi revoltător ca părintele Şerban să acopere pereţii celui mai frumos sat de răzeşi din Moldova noastră cu imposibila sfinţiei sale zugrăveală" (Scrisoarea din 25 noiembrie 1913, Iaşi).

Nu reiese din cele publicate dacă până la urmă la Rădăşeni a fost angajat să picteze biserica preotul Şerban sau marele N. Tonitza. Din câte ştim, Tonitza n-a pictat în Moldova decât Schitul Durău, şi nici pe acesta în întregime. Probabil n-a izbutit însă nici cel cu "imposibila zugrăveală".

Dintr-o altă scrisoare (10 decembrie 1913) aflăm că mitropolitul Pimen Georgescu voia să-l supună pe Tonitza unei "probe", dându-i să execute, după model, portretul lui Şaguna ca să-l poată autoriza oficial ca pictor bisericesc, potrivit rânduielilor. Tonitza ar fi realizat portretul mitropolitului Pimen, socotind probabil examenul la care voia să-l supună mitropolitul cam umilitor. Aflăm că, până la urmă, preotului Şerban i-a fost retrasă autorizaţia. Dacă în cazul acestuia mitropolitul a luat hotărârea potrivită, cu Tonitza s-a dovedit "neinspirat"!

Iată în puţine cuvinte povestea necunoscută a dorinţei pictorului Nicolae Tonitza de a picta biserica de la Rădăşeni. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, bisericii celei noi de la Rădăşeni i s-ar fi sporit prestigiul, aşa cum a fost, după cum se ştie, şi cu prezenţa binecuvântată a unei icoane athonite, Icoana Împărătesei cerurilor, adusă în sat la anul 1921.

Din păcate, la această stare de fapt a contribuit preotul Miron Teodoriu (†1920), care l-ar fi preferat pe un confrate, preotul Şerban, prezentat în corespondenţă ca fiind autorul unei imposibile zugrăveli.

Din această întâmplare învăţăm că preoţii parohi, chiar dacă păstoresc în sate îndepărtate ori în marile oraşe, trebuie să aibă capacitatea de a alege pictorii iscusiţi, în detrimentul celor mai puţin pricepuţi, care aduc, prin slaba lor prestaţie, prejudicii Bisericii.

Trebuie să mai adaug un lucru important, şi anume acela că informaţia referitoare la episodul căutării pictorului pentru Biserica "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" din Rădăşeni o datorăm regretatului mitropolit Antonie Plămădeală, care a descoperit-o în lungile sale lecturi şi căutări printre colbuitele documente. Rădăşenii erau, de fapt, cunoscuţi mitropolitului din vremea vieţuirii sale la Slatina şi din numeroasele călătorii ulterioare în ţinutul Fălticenilor.

A fost voia lui Dumnezeu ca mitropolitul de mai târziu Antonie Plămădeală să poposească la Rădăşeni, sat locuit de credincioşi jertfelnici care dăruiau din avutul lor pentru înfrumuseţarea bisericilor şi mănăstirilor, cum a fost şi Slatina, în care Antonie Plămădeală a găsit în vremuri grele vremelnic sălaş.