Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
05 Mai, 2024
Un monah al ascultării
Am întâlnit din nou, cu neascunsă satisfacţie, chipul unui monah încărcat de ani, smerit şi binevoitor, care se apropia de vârsta nonagenară.
Părintele Ieroftei (Ierotei) Nedelcu, era, după cum spunea şi stareţul Căldăruşanilor, arhimandritul Lavrentie Gâţă, ultima redută sau ultimul supravieţuitor al unei generaţii numeroase de monahi ostenitori în mănăstirile noastre din veacul al XX-lea.
L-am cunoscut cu câţiva ani în urmă, la inspecţia pe care Exarhatul mănăstirilor o face anual în Arhiepiscopia Bucureştilor.
În cancelaria Mănăstirii Căldăruşani, se verificau actele şi se făcea bilanţul. Pe lângă forma finală a documentelor de contabilitate erau şi însemnări făcute cu creionul, pe alte pagini, scrise cu aceeaşi atenţie şi migală miniaturală.
În ziua inspecţiei, alături de stareţul mănăstirii şedea sfios bătrânul protosinghel Ieroftei. Trecuse demult vârsta psalmistului, avea trupul ca şi o arătare de înger, fără să scoată vreun cuvânt. Pesemne că învăţase în tinereţile sale să nu irosească oricum cuvintele.
În timpul verificărilor n-a vrut nicidecum să se aşeze. Ar fi dorit parcă să aştepte afară, pe hol sau în cerdac, pentru a nu deranja pe cineva. La final inspectorul de audit s-a declarat mulţumit. Nu era nici o greşeală, cum nici n-a fost vreuna în toată vremea ostenelilor părintelui Ieroftei, contabilul Căldăruşanilor. Pe neobservate bătrânul a dispărut din cancelarie şi nu l-am reîntâlnit decât în anul următor, la altă inspecţie.
După ce plecase fără să fie observat, am rămas cu bucuria întâlnirii unui monah special. Tăcerea, blândeţea şi cuminţenia lui au însemnat foarte mult pentru mine. La fel i-a fost nevoinţa în mănăstire, la biserică şi la cancelarie. Mulţimea anilor nu l-a împiedicat să menţină ascultarea grea de contabil, cum o făcuse şi în tinereţe. Dorea să fie de folos, să ajute pe ceilalţi, să nu rămână deoparte, în nepăsare şi lenevire.
Altfel, venea la biserică, cânta frumos şi cunoştea rânduielile tipiconale. Pomenea pomelnicele împreună cu ceilalţi slujitori, arăta respect faţă de toţi, chiar dacă era decanul de vârstă, iar la chilie se ruga şi păstra aceeaşi linişte şi dorinţă de elevaţie spirituală.
A rămas întotdeauna un om smerit, care a stat deoparte, în colţul buneicuviinţe şi i-a cinstit pe alţii, binevoitor şi ascultător până la moarte. Mergea la arhiepiscopie, protoierie sau la bancă cu autobuzul şi maşini de ocazie, purtând haina umilinţei şi avea mereu mulţumirea datoriei împlinite.
Îl întrebam uneori pe părintele stareţ cum o mai duce bătrânul şi minunatul părinte Ieroftei, iar acum păstrez imaginea acestui chip smerit al monahismului de altădată.
*
S-a născut la 25 august 1925 în com. Şendreni, jud. Galaţi, din părinţii Radu şi Niculina Nedelcu, oameni simpli, agricultori, cu puţină carte. Simţind de timpuriu chemarea slujirii Mântuitorului, la vârsta de 12-13 ani a început să frecventeze slujbele Bisericii, iar implicarea lui dezinteresată i-a determinat pe preoţii locului Tibeica şi Savin, alături de cântăreţul Stănescu, să-l solicite la activităţile eclesiale. Îi însoţea în sat cu icoana, se apropiase de strană, vocea îl ajuta şi a început să deprindă cântările bisericeşti.
În urma unei procesiuni cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului adusă de la Mănăstirea Celic-Dere din Dobrogea, cu rodul minunii revărsării ploii asupra recoltelor ofilite de dogoarea soarelui, s-a hotărât să intre în cinul monahal, intenţie neagreată de părinţii săi, care l-au trimis la sora lui, Constanţa, ce locuia atunci în Bucureşti.
Prin recomandarea unui preot întâlnit într-o biserică din Capitală, unde participase la sfintele slujbe şi cântase la strană, a plecat spre Mănăstirea Cernica, fiind primit cu oarecare greutate de stareţul arhimandrit Partenie Buşcu şi de protosinghelul Augustin Mateescu, secretarul obştii, care s-a îngrijit de formarea monahală a novicelui, rânduindu-i diferite ascultări şi supraveghindu-l cu părintească dragoste.
Cea dintâi ascultare a fost îngrijirea porcilor, alături de monahul Corneliu (convertit la ortodoxie), deosebit de evlavios şi de la care a avut multe de învăţat. Acest monah cita adeseori din Vechiul şi Noul Testament, din Vieţile Sfinţilor sau Pateric, având o evlavie specială pentru Apostolul Neamurilor, care l-a şi determinat să ia asupră-şi jugul cel bun şi povara cea uşoară a Domnului. Chipul şi spiritualitatea filocalică a monahului Corneliu au rămas puternic înrădăcinate în mintea şi inima părintelui Ieroftei.
În acea perioadă, econom al mănăstirii era protosinghelul Dosoftei, un călugăr foarte exigent, care orânduia cu multă responsabilitate şi pricepere gospodăria chinoviei. După un an a fost mutat la grajdul de vaci, în grija monahului Ghelasie, şi după un alt an a primit în grijă turma de 400 de oi a Mănăstirii Cernica, ascultare pe care a îndeplinit-o cu vrednicie şi dăruire. Experienţa duhovnicească dobândită de la monahul Corneliu l-a ajutat să treacă cu bine ispitele pe care le-a întâmpinat, conştientizând că răbdarea îndelungată, nevoinţa şi nejudecarea îi pot conferi cununa vieţii veşnice. În anul 1949, într-o seară la Utrenie, surprins de dulcea psalmodiere la strană a cântării Braţele părinteşti, cu toate că nu fusese înştiinţat în prealabil, a fost chemat de protosinghelul Augustin Mateescu (care îl şi primise în mănăstire) spre a fi tuns în monahism, primind chipul îngeresc. În acea seară memorabilă pentru tânărul monah, părintele Augustin, printre lacrimi, a proorocit despre perioada grea prin care avea să treacă monahismul românesc din pricina regimului potrivnic Bisericii, situaţie care a atins apogeul zece ani mai târziu, odată cu Decretul 410 din 1959.
În anii vieţuirii în obştea din chinovia Sfântului Calinic, părintele Ieroftei şi-a îndeplinit ascultările sub oblăduirea duhovnicească şi administrativă a mai mulţi stareţi: arhim. Partenie Buşcu (1945-1947), mitropolitul Efrem Enăcescu (1947-1949), protos. Urpasian Popa (feb.-oct. 1949), din nou mitropolitul Efrem Enăcescu (oct. 1949-nov. 1952), arhim. Atanasie Gladcovschi (1952-1959), arhim. Roman Stanciu (1959-1973, ulterior episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor). (Va urma)
