Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
05 Mai, 2024
Un motiv de deznădejde
Există momente când progresele în ceea ce numim viaţă duhovnicească sunt atât de puţin sesizabile încât am crede că batem pasul pe loc. Dar lucrurile nu stau aşa, bineînţeles. Cunoaştem cu toţii efectul unei picături care căzând regulat pe o piatră ajunge să o găurească. În timp ce o găleată de apă aruncată la intervale mari de timp pe o stâncă nu reuşeşte decât să o ude şi nimic mai mult.
Cu toate acestea deznădăjduim. Şi nu pentru că ne-am fi depărtat de Dumnezeu păcătuind. Nu. Ci deznădăjduim şi atunci când nu vedem rezultate pozitive în urcuşul nostru duhovnicesc. Avem impresia că dacă ne-am împlinit rânduiala zilnică de rugăciune şi n-am greşit prea rău faţă de aproapele, dintr-odată ne vor invada smerenia şi lumina dumnezeiască. Perseverenţa în cele bune ne va dovedi că motivul descurajării noastre nu este unul solid şi corect.
Un frate care avea ascultarea de a curăţa grajdurile mănăstirii a venit odată deznădăjduit la stareţul său spunându-i: „Părinte, vreau să plec din mănăstire. Îmi fac pravila regulat, merg la biserică la toate slujbele, dar nu pot reţine nimic din cuvintele pe care le aud acolo. Simt că totul merge în gol. Nimic din ceea ce ascult în biserică nu se lipeşte de mintea mea. Cred că mă ostenesc de pomană“.
Stareţul, experimentat, l-a rugat pe frate să facă ascultare în continuare şi să se ducă pentru un timp cu unul din coşurile în care căra mizeria vacilor, să ude florile de pe aleea ce ducea spre biserică.
Fratele a pus în aplicare fără nici un comentariu noua poruncă. Florile, vă daţi seama, nu puteau fi udate cu o târnă de nuiele. Oricât de repede s-ar fi mişcat călugărul nostru, doar câţiva stropi reuşeau să atingă frunzele crizantemelor multicolore.
De altfel, cu îngrijitul florilor se ocupa grădinarul. După câteva luni, stareţul l-a chemat pe frate la sine şi l-a întrebat: „Ei, frate, ai udat florile aşa cum ne-am înţeles?“ „Da, spuse ucenicul ascultător, am încercat să împlinesc porunca cuvioşiei voastre. Dar totul a fost în zadar. E imposibil să cari apă într-un coş de nuiele.“
„Da, răspunse stareţul. Dar priveşte puţin spre coş. Cum arată?“
„La câtă apă a curs în el, străluceşte de curăţenie“, adeveri tânărul monah.
Vezi, îi spuse atunci cu blândeţe stareţul. Mintea noastră e la fel ca şi coşul din mâinile tale. Deşi nu a putut prinde apa în el, totuşi s-a curăţit de murdăria de altădată. Nu fi deznădăjduit. Întoarce-te la rânduiala ta de mai înainte. Dacă vei şti să aştepţi răbdător, Dumnezeu va lumina sufletul tău pe nesimţite. (Augustin Păunoiu)
