Un Nou An al mântuirii

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit în noaptea de Anul Nou (1 ianuarie 2011), în Catedrala patriarhală din Bucureşti.

Bunul Dumnezeu a binevoit ca în aceste momente să trecem din anul 2010 în anul 2011. Începând cu noaptea din anul 1999 spre anul 2000 s-a născut o tradiţie frumoasă şi sfântă, anume aceea de a ne ruga la cumpăna dintre ani, nu numai în ziua de 1 ianuarie, după Liturghie, prin slujba de Te Deum specială pentru Anul Nou, ci şi la miezul nopţii. Acest moment de priveghere de la miezul nopţii, de rugăciune şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite în anul care a trecut şi de cerere pentru ajutorul de care avem nevoie în anul în care am intrat, a fost pricinuit de serbarea mare a 2.000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos - "Millenium", trecerea din mileniul al doilea în mileniul al treilea. Anul 2000 a fost, deci, un an jubileu. Un an mai târziu iar a fost serbată noaptea de 2000 spre 2001 ca moment sfânt de început al celui de-al treilea mileniu. Au fost mari sărbători, în anul 2000, la Ierusalim şi la Constantinopol: a fost sărbătoare mare cu prilejul Crăciunului din 1999 la Ierusalim şi, cu prilejul Crăciunului (25 decembrie 2000), la Constantinopol şi Niceea. Acest frumos obicei de a întâmpina noul an la miezul nopţii cu rugăciune s-a dezvoltat apoi şi a devenit o tradiţie, mai ales în Biserica noastră Ortodoxă Română. De aceea, noi am îndemnat în Pastorala de Crăciun pe toţi credincioşii ca, la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, să se roage şi împreună cu preoţii de parohie şi cu părinţii şi maicile din mănăstiri să aducem slavă lui Dumnezeu pentru timpul pe care ni l-a dat ca timp al mântuirii noastre.

În timpul de trecere de la un an la altul se fac tot felul de evaluări, se fac bilanţuri, dar, în general, aceste evaluări şi bilanţuri sunt legate de cele materiale, de progresul economic. Mai puţini oameni fac bilanţul vieţii lor duhovniceşti. Dorim ani mai buni fără ca noi să fim mai buni. Dorim ani mai bogaţi în cele materiale fără ca noi să fim totdeauna mai bogaţi în fapte bune. Dorim multă fericire, dar nu suntem totdeauna în legătură directă cu Izvorul fericirii Care este Dumnezeu. De aceea, noi trebuie să ne gândim, în primul rând, că fiecare an pe care îl primim de la Dumnezeu ca an al vieţii noastre este un an al mântuirii. De aceea, de la Mântuitorul încoace se scrie în pisaniile de la biserici că "s-a zidit această biserică" sau "s-a zidit această casă în anul mântuirii", adică în anul de la Hristos Mântuitorul.

Cum răscumpărăm timpul pierdut?

Sfânta Scriptură a Noului Testament ne arată că timpul este, acum, timpul mântuirii, timpul întoarcerii noastre spre Dumnezeu şi al unirii noastre cu Dumnezeu prin rugăciune, prin pocăinţă şi prin fapte bune. Timpul mântuirii: "Iată, acum, vremea potrivită!", zicea Apostolul Pavel. "Iată timpul mântuirii" (II Cor. 6:2). Evaluarea timpului pentru creştini este, deci, mai întâi o evaluare duhovnicească - să punem început bun pentru anul în care am intrat. Început bun are înţelesul de mai multă evlavie, mai multă rugăciune, mai multă dorinţă de fapte bune, făcând aşa, sfinţim timpul.

Sfântul Apostol Pavel zice, de asemenea: "Răscumpăraţi vremea, că zilele sunt rele" (Efeseni 5:16). Adesea, când în viaţa noastră sau în istorie se adună multe răutăţi, toate acestea nu trebuie să-l conducă pe un creştin la disperare, ci la mai multă nădejde în Dumnezeu decât în propriile sale puteri, ale omului limitat şi trecător.

Răscumpărarea timpului. Ce înseamnă răscumpărarea timpului? Cum răscumpărăm timpul pierdut? Îl răscumpărăm prin pocăinţă, regretând răul pe care l-am săvârşit şi hotărându-ne să facem mai mult bine. Să cerem iertare lui Dumnezeu pentru timpul pierdut, pentru timpul neroditor, timpul cuvintelor fără rodire duhovnicească, timpul trecut fără a săvârşi fapta cea bună, timpul petrecut fără lumină în conştiinţă şi fără iubire în inimă. Această răscumpărare a timpului pierdut se poate face numai în lumea aceasta. Nu se mai poate face după ce am trecut din lumea aceasta la cele veşnice. De aceea, Apostolul neamurilor îndeamnă zicând: "Iată acum vreme potrivită". Vremea potrivită - sau timpul mântuirii - înseamnă timpul înnoirii noastre. Timpul vieţii noastre îl putem petrece, aşadar, în rodire - de cuvinte bune, de gânduri bune, de fapte bune - sau în nerodire, în cădere. Răscumpărarea înseamnă, aşadar, o ridicare din starea de cădere şi un început nou de viaţă, pentru a răscumpăra timpul pierdut.

Tâlharul de pe cruce, prin pocăinţă, în ultima clipă a vieţii sale, a răscumpărat timpul pierdut; iar alţii au pierdut într-o clipă mântuirea, ca de plidă tâlharul din stânga Mântuitorului, sau Iuda Iscarioteanul, care L-a vândut pe Iisus. De aceea, Fericitul Augustin spune: Văd pe Golgota răstigniţi trei oameni: Unul Care mântuieşte, adică Iisus Hristos Mântuitorul, altul care primeşte mântuirea, tâlharul din dreapta, cel ce a zis "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!", şi al treilea, care şi-a pierdut mântuirea prin atitudinea sa batjocoritoare faţă de Hristos. Vedem, deci, atitudini diferite ale oamenilor faţă de Dumnezeu-Omul, faţă de Hristos: unul se mântuieşte şi altul pierde mântuirea. Totul depinde de ce legătură sau atitudine duhovnicească avem noi cu Dumnezeu, cu Hristos-Împăratul veacurilor.

Timpul, caracteristică a celor ce au un început

De ce am citit noi, acum, Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos, şi nu Acatistul Maicii Domnului sau Acatistul Sfântului Vasile cel Mare!? Pentru că Mântuitorul Iisus Hristos este Cel Care a primit moştenire de la Dumnezeu-Tatăl toate cele ce au fost create. În Evanghelia după Sfântul Ioan, capitolul I, versetul al treilea se spune că în Dumnezeu-Cuvântul, în Dumnezeu-Fiul au fost făcute toate. Prin El au fost făcute toate cele ce există. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, capitolul I, versetul 16, ne spune că în Iisus Hristos au fost făcute toate, prin El şi pentru El. Deci toate cele văzute şi nevăzute, atât cele nevăzute, cereşti - cum sunt îngerii sau puterile cereşti -, cât şi cele văzute. Toate au fost făcute "în El, prin El şi pentru El". Acest "pentru El" este plin de semnificaţii, şi anume că întregul univers văzut şi nevăzut creat de Dumnezeu-Tatăl prin Fiul şi în Fiul s-a făcut pentru Fiul, adică este darul lui Dumnezeu-Tatăl pentru Fiul Său. Ca să fie o bucurie permanentă, Dumnezeu-Tatăl a creat lumea prin Fiul, în Fiul şi pentru Fiul. Iar Dumnezeu-Fiul, întrupându-Se, făcându-Se om, intrând în timp, El, Cel veşnic şi mai presus de timp, sfinţeşte, prin iubirea Sa jertfelnică, toată creaţia văzută şi nevăzută şi o aduce ca ofrandă sfinţită de recunoştinţă sau de mulţumire lui Dumnezeu-Tatăl. Iar în această lucrare de sfinţire a timpului, a lumii create - văzute şi nevăzute - ne cheamă Hristos şi pe noi, ca împreună cu El să mulţumim Tatălui din Ceruri pentru sfinţirea timpului vieţii noastre.

În Epistola către Evrei, capitolul I, versetul al doilea, Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu-Tatăl a făcut moştenitor a toate cele ce există pe Fiul Său, prin Care, spune el, au fost făcute şi veacurile. Astfel "veacurile", ca perioade de timp distincte, au fost făcute prin Iisus Hristos. Prin urmare, El este numit în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare "Împăratul veacurilor", pentru că veacurile au fost făcute prin El şi pentru El. Aceasta explică de ce noi, în noaptea aceasta, am citit, în stare de rugăciune, Acatistul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, biruitorul iadului şi al morţii, Cel Care sfinţeşte timpul şi-l înveşniceşte.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, urmând Sfinţilor Apostoli, au meditat asupra înţelesului duhovnicesc al timpului. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că toate cele ce devin, devin în timp. Şi, deci, timpul este măsura devenirii celor create. Între cunoaşterea lumii create ca dar al lui Dumnezeu şi răspunsul omului către Dumnezeu-Creatorul este un interval în care omul poate să răspundă cu recunoştinţă sau cu ignoranţă. Deci, acesta este timpul în care noi ne putem apropia de Dumnezeu Cel veşnic sau ne putem îndepărta de El. Hristos-Domnul, Cel mai presus de timp, intrând în timp, trăieşte deodată în veşnicie şi în timp, ca pe noi cei din timp să ne facă părtaşi la viaţa veşnică.

Fericitul Augustin remarcă pe bună dreptate că timpul nu există ca o condiţie pentru Dumnezeu, fiindcă El trăieşte în veşnicie, ci timpul este o caracteristică a făpturilor, a celor ce au un început. De aceea, el spune că Dumnezeu nu a creat lumea în timp, ci odată cu timpul. Întrucât timpul începe odată cu creaţia şi este măsura devenirii celor create de Dumnezeu, Fericitul Augustin spune referitor la relaţia lui Dumnezeu cu timpul: Anii Tăi, Doamne, nici nu trec, nici nu vin, nici

nu diminuează, nici nu se adună, căci astăzi a Ta este veşnicia. Deci, Dumnezeu trăieşte într-un permanent astăzi. În El nu există ieri şi nici mâine. Însă noi, cei născuţi în timp, pentru că am fost creaţi deodată cu timpul ca măsură a devenirii, noi putem face din timp o scară către Dumnezeu. Ca scară către Dumnezeu, timpul este sfinţit de Biserică prin slujba Ceasurilor: Ceasul întâi, unit cu Utrenia, Ceasul al treilea, Ceasul al şaselea şi Ceasul al nouălea, împreună cu Vecernia, Pavecerniţa şi Miezonoptica formează Cele şapte laude, potrivit cuvintelor Psalmistului, care zice: De şapte ori Te-am lăudat în zi, Doamne (Ps. 118; 164).

Calendarul ortodox, ecranul duhovnicesc prin care privim în veşnicie

Prin urmare, fiecare ceas este un ceas al mântuirii, fiecare zi este o zi a mântuirii. Aşadar, cartea Ceaslovul ne arată cum să sfinţim timpul prin rugăciunile zilnice şi prin rugăciunile săptămânii, iar Calendarul ortodox este ecranul duhovnicesc prin care privim în veşnicie şi înţelegem cum au sfinţit oamenii timpul, potrivit celor scrise în Vieţile sfinţilor. În fiecare zi din calendar pomenim unul sau mai mulţi sfinţi. Cine sunt ei? Sunt oameni care au sfinţit timpul pentru că au trăit în rugăciune şi fapte bune, s-au pocăit pentru faptele rele, au săvârşit fapte bune şi s-au împărtăşit cu Hristos, Împăratul veacurilor.

În Biserică, deci, nu e vorba despre o filosofie a timpului, ci despre o trăire a timpului, o înţelepciune de a trăi timpul ca timp al prezenţei lui Dumnezeu Cel veşnic în viaţa noastră ca şi pe noi cei trecători să ne facă părtaşi la viaţa Lui cea veşnică. E atâta înţelepciune în cultul nostru - în Ceaslov, în Calendar, în Vieţile sfinţilor -, încât nu ne mai trebuie alţi povăţuitori ca să ne spună cum să trăim viaţa în mod creştinesc.

Rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască dragoste sau dorinţă de a sfinţi timpul, prin venirea noastră cât mai deasă la biserică, prin rugăciuni pe care noi le înălţăm către Dumnezeu, ziua şi noaptea, după putinţă. Sunt oameni care se roagă nu numai dimineaţa şi seara, înainte şi după începerea lucrului, înainte şi după servirea mesei, ci şi la miezul nopţii. Nu numai monahii din mănăstiri, care participă la slujba Miezonopticii. Chiar şi în familie, acasă, sunt unii care se roagă la miezul nopţii pentru sănătatea familiei, pentru ajutorul pe care îl cer de la Dumnezeu.

În această noapte, noi ne-am adus aminte, în mod deosebit, că Hristos-Împăratul veacurilor ne dăruieşte în timpul vieţii sănătate şi bucurie, chiar dacă uneori ne lasă să trecem prin încercări ca să ne apropiem mai mult de El, nu ca să ne îndepărtăm de El. Aşadar, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru fiecare clipă a vieţii noastre, pentru fiecare ceas, pentru fiecare zi, pentru fiecare săptămână, pentru fiecare lună şi pentru fiecare an.

Vă dorim tuturor sănătate şi bucurie şi vă urăm "Ani mulţi, cu ajutor de la Dumnezeu!".

"În această lucrare de sfinţire a timpului, a lumii create - văzute şi nevăzute - ne cheamă Hristos şi pe noi, ca împreună cu El să mulţumim Tatălui din Ceruri pentru sfinţirea timpului vieţii noastre."

Notă: Intertitlurile aparţin redacţiei.