Un nou Creangă

O carte recent apărută la Princeps Edit are darul de a atrage atenţia în mod deosebit, mai întâi prin cele două nume ce apar pe copertă, Ion Creangă, interpretat de Eugen Simion, reputat critic şi istoric literar, preşedinte al Secţiei de filologie şi literatură a Academiei Române; acestor două nume li se adaugă, în calitate de prefaţator, dar şi de coordonator al colecţiei "Biblioteca Ion Creangă", un alt membru al Academiei Române, Mihai Cimpoi.

Dimpreună cu astfel de repere din zona noosferei, promiţător este apoi titlul, prin componenta polemică vizând imagini şi termeni din speţa paradoxurilor: dacă nu este obligatoriu ca un moralist să se manifeste faţă de o societate oarecare prin cruzime, tot aşa, seninătatea - canonică - acestuia pare să facă un atare concept prea puţin compatibil cu ceea ce se înţelege printr-o voioşie funciară. Dar, dacă ţinem seama că în discuţie este "monstrul sacru" Ion Creangă, izvor, el şi opera sa, al unei exegeze cu adevărat impresionante, aşadar atunci când ai, ca Eugen Simion, plăcerea de a te înscrie într-un dialog peste timp, direct sau virtual, cu autori şi opinii din cărţi cum sunt, ca limite, monografia din 1938 a lui G. Călinescu (dacă nu chiar cea a lui J. Boutière, din 1930), respectiv, să zicem, dicţionarul personajelor lui Creangă al lui Valeriu Cristea (1999), fiecare enunţ trage greu şi din fiecare cuvânt pot ieşi scântei (şi ies!).

Aşadar, şi fiindcă este vorba de cadrul general de "eseu sprinţar", cum şi-a caracterizat opera chiar autorul (cu ocazia lansării acesteia la Iaşi, pe data de 3 iunie, a.c.), Eugen Simion se vădeşte un maestru al abordării maieutice, inclusiv prin valenţa ei ironică: dată fiind o proiecţie generală de "autoficţiune", criticul literar îl "ajută" permanent pe Creangă să-şi dezvăluie opera şi se alătură personajelor spre a ni-l dezvălui pe narator. Fireşte, aparenţele înscenării nu trebuie să ne ispitească spre faceţios; Eugen Simion mărturisea că a scris cartea din plăcerea lecturii, dar asta nu înseamnă că rezultatul ar ambiţiona o simplă şi agreabilă deconectare ludică a cititorului. Cred că îmi pot permite dezvăluirea unei chei de lectură, cuprinsă în dedicaţia de pe exemplarul meu al cărţii: "Dlui profesor S.D., această jucărea critică foarte serioasă".

Foarte serioasă etic, deoarece autorul mărturisea că a scris cartea şi ca un protest faţă de atacul, iraţional şi pernicios, îndreptat în zilele noastre împotriva satului, printre actele reprobabile aflându-se, de exemplu, desfiinţarea şcolilor din aşezări rurale cu mai puţin de 300 de elevi; or, se întreba acest interpret al mentalităţii şi spiritualităţii ţărăneşti ilustrate de Creangă sau de Marin Preda, ce mai poate însemna, pentru devenirea naţională, un sat fără şcoală şi fără biserică?

Foarte serioasă însă, mai ales profesional, prin demersul descifrării şi înţelegerii omului şi operei pe traiectul de la "critica de identificare" (cu referire la Maiorescu), prin faza reprezentată de o preţuire literară propriu-zisă sau de statutul de "creator superior dintr-o nobilă familie spirituală" (viziunea G. Călinescu), până la lecturile moderne ce prezintă "un nou Creangă", ale lui Vasile Lovinescu sau Valeriu Cristea, parţial acceptate, frecvent puse sub semnul întrebării de Eugen Simion. Ca interpret original, comparabil cu dirijorul unei orchestre mijlocind, potrivit experienţei şi sensibilităţii sale, armonizarea receptării heteroclitelor şi tulburătoarelor Carmina Burana, atunci când se ocupă de intruziunea miraculosului într-o naraţiune "aproape" realistă, de fabulos, de demonologia prozei lui Creangă, de filosofia existenţei din Amintiri, pentru a încheia aplicându-i obiectului analizei sale formularea de elogiere a lui Goethe privitoare la Dante: "Creangă nu este un talent, Creangă este o natură".

Şi pentru literaţi, şi pentru lingvişti, ca primii destinatari ai cărţii, lectura Cruzimilor unui moralist jovial, ca provocatoare scriere de etapă, constituie un excelent prilej de verificare a gusturilor şi a capacităţii de a înţelege şi interpreta dialogal creaţia artistică prin prisma celor patru relaţii clasice ale cunoaşterii: ceea ce ştii că ştii, ceea ce ştii că nu ştii, ceea ce nu ştii că ştii şi, în sfârşit, ceea ce nu ştii că nu ştii: în materie de artă şi de arta cuvântului, în ipostaza, la Creangă, de matrice lingvistică de factură rurală a unui stil individual.