Un om de radio - Florin Bălănescu

Începutul de an 1990 a fost un timp auroral, incandescent, nedeslușit, de întemeiere a unui nou așezământ social în România. În acea vreme a apelor învolburate, amestecate cu aluviunile strânse în decenii de pătimiri, frustrări și aprigă sete de libertate, lumea românească, mai bine zis parte din ea, cea cu mintea limpede, a ridicat privirile și a început să caute, să vadă cum va arăta viitorul și care va fi locul ei în acesta. Se demola cu frenezie și inconștiență, dar se și construia. Se petrecea o remodelare a societății, în vălmășire, e drept, și avea loc, concomitent, o realcătuire interioară a celor care înțeleseseră că se așteaptă altceva de la dânșii, ca să nu fie azvârliți la lada de gunoi a istoriei. Aceștia au simțit bătaia unui timp năvalnic și s-au dus cu lotca lor nu împotriva curentului, ci în direcția înaintării lui. Reușita schimbării la față a României impunea necesarmente metamorfoza unora dintre instituțiile și entitățile de toate naturile, apariția altora noi, într-o osmotică legătură cu reclădirea lăuntrică a indivizilor. Printre primele locuri în care transformarea și adaptarea la noi cerințe și standarde s-au produs cu o viteză uimitoare a fost presa. Jăratecul generator al minunii nu a fost cel din basm, ci libertatea cuvântului. O valoare râvnită, până atunci interzisă, un dar al darurilor primit ca din cer de slujitorii presei. Că pentru mulți jurnaliști s-a dovedit a fi un dar otrăvit, datorită lor și managerilor presei, care n-au înțeles rigorile și răspunderile ce le incumbă libertatea de expresie într-o societate democratică, e altă poveste, ce nu umbrește cu nimic istoria de succes a postdecembrismului nostru, care a fost presa românească, cu fabuloasa sa eflores­cență din anul 1990. Să nu uităm să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, adică publicului, care, prin foamea sa de informație și adevăr, a furnizat impulsurile acelui elan antologic.

În anii respectivi, jurnalismul fascina realmente și mulți tineri se duceau înspre instituțiile de media ca fluturii spre lumină. Faptul că destui și-au ars aripile și doar puțini au trăit bucuriile și experiențele așteptate ține de firescul devenirii umane. Îmi amintesc și acum interesul pe care îl stârneau concursurile organizate de redacții pentru ocuparea unor posturi de gazetari, ce se ofereau cu îmbelșugare; că și gazetele, posturile de radio și televiziune apăreau ca ciupercile după ploaie. E la fel de adevărat că nu după mult timp aveau să dispară la fel cum se iviseră. Am avut serii de asemenea selecții la cele două instituții pe care le conduceam, Radio Iași și TVR Iași. Numărul participanților era de ordinul sutelor.

Acele concursuri mi-au prilejuit să cunosc biografii. Iscodeam tocmai pentru a afla ce-i mâna în luptă pe acești candidați la glorie și ce sperau ei de la această profesie, una aparent spectaculoasă, dar grea, trudnică, dacă e luată în serios, pentru că e una a stresului, adică a luptei cu secundele deseori, cu riscuri, câteodată chiar existențiale, și nu mă gândesc doar la gazetarii de conflicte armate, teroriste, sau sociale. Fiecare candidat avea motivele lui. Însă mi-a atras atenția o categorie, deloc puțin însemnată, care se îndrepta spre jurnalism din do­rința de a plini o vocație, cea spre umanioare, jugulată de defunctul regim. Acești tineri făcuți prin natura și etosul lor pentru domeniul umanist fuseseră siliți să ia altă cale, spre a putea exista în societatea timpului. Urmaseră mai toți facultăți de la Politehnică, unde, dobândind știință de carte, se formaseră cu seriozitate, dar, de regulă, nu îndrăgeau acele profesii, le practicau ca pe niște slujbe ce asigură traiul. Dintre multele exemple de acest fel mi-au reținut atunci atenția, ca fiind definitorii pentru fenomen, două. Primul e cel al Irinei Păcurariu, fosta elevă a doamnei mele Ecaterina, la Liceul de informatică din Iași. Excela la limba și literatura română, finalistă a olimpiadelor de gen la nivel național. A fost nevoită să dea admitere la Politehnică, absolvită merituos, pentru că în umanioare toate porțile erau pe atunci aproape ferecate. Se prezentase la acel concurs de la TVR Iași, din 1992, cu speranța că va putea, ocupând un post de redactor de televiziune, să evadeze dintr-o profesie cu care nu rezona. Cu darurile din părinți în părinți, cu agoniseala de cultură generală din liceu, a reușit la concursul cu un atât de mare număr de can­didați pe loc. Și, având conștiința valorii proprii, precum și o mare dorință de emancipare în breaslă, una pentru care fusese înzestrată cu evidente înclinații, s-a înscris într-un traiect profesional suitor, desăvârșindu-se zi de zi, învingând blazarea și aspirând la o rostire mereu reavănă. Irina Păcurariu a ajuns un teleast. Îți face plăcere s-o urmărești, pentru că are mereu ceva de zis. Nu e doar o vedetă care dă bine pe ecran, ci un jurnalist în sensul deplin al cuvântului.

Și la Radio Iași am avut parte de asemenea revelații și grăitoare exemple de manifestare profesională. Am în minte, ca ilustrativ pentru fenomenul la care m-am referit, cazul lui Florin Bălănescu, oarecum asemănător cu cel al Irinei Păcurariu. Pe el l-am angajat la Radio Iași în 1990. Dar nu după un concurs, ci după o perioadă de colaborare, interval în care eu și colaboratorii mei l-am observat și am întrezărit acea scânteiere a unor grăunțe de talent ce ar fi putut încolți și apoi rodi. Stagiul de colaborare era în tradiția acestei instituției radiofonice și se soldase cu bune rezultate. Mulți dintre radiofoniștii care au adus faimă postului public ieșean fuseseră așa descoperiți. Bănuiesc că Florin fusese adus în redacție de unii dintre colegii mei mai tineri, cu care era prieten, împărtășind pasiunea pentru muzica folk, scrabble și nu în ultimul rând dedulcirea boemei și nonconformismului vârstei. Aidoma Irinei și el urmase Politehnica Iașilor, absolvind Mecanica. Era inginer, dar nu-l prea trăgea ața la îndeletnicirea asta. Trebuia să-și câștige o pâine. Își făcea datoria la CUG, colosul industrial al Iașilor, dar se regăsea, salvându-se ființial, în cu totul alte orizonturi, în care își valorifica aptitudini latente și ieșea din monotonia vieții de mare combinat cu peste zece mii de sala­riați. Una din preocupările care-l făceau să se simtă liber era un joc al inteligenței, scrabble, devenit în acei ani disciplină sportivă în familia sporturilor minții, cu corifeul ei, șahul. Nu doar că se tămăduia de umori, jucând cu entuziasm scrabble, dar a cunoscut și satisfacțiile marii perfor­manțe pe plan național în acest sport, câștigând cu echipa din care făcea parte, cea a Iașilor, Cupa României. Cocheta cu rebusismul și muzica folk. A intrat cu această carte de vizită a jocului scrabble în 1990 printre colaboratorii Radioului Iași. Defel sfios, ci sigur pe sine. O făcuse cum îi era firea și cu sentimentul, ce se înfiripa, că aici avea să fie locul în care va primi brățara de aur. Și așa a fost. Treptat, treptat, depășind reticențele inevitabile, câștigând simpatii, și-a etalat calitățile, curiozitatea vie, niciodată domolită, spontaneitatea, harul vorbirii libere și mai ales capacitatea, pe care nu o au mulți, de a intra în vibrație cu ascultătorul, formând împreună, în dialoguri de zi, ori în „sfaturi pe întuneric”, un tot. Când mi-am dat seama de această prețioasă calitate, esențială pentru a fi om de radio, l-am luat fără să ezit în echipă și a fost un pariu câștigător. Avea să confirme atât la Radio Iași, cât și la Antena Bucureștilor, la microfonul căreia s-a aflat un an, 1993-1994. Reîntors în vatra radiofonică ieșeană, unde a rămas până la ieșirea la pensie în urmă cu câțiva ani, Florin Bălănescu a cucerit publicul prin harul său de a fi în chipul cel mai firesc și seducător în comuniune cu acesta, făcând au­diență și, în același timp, câști­gând admiratori, acei ascultători fideli care deschideau aparatul de radio să-l asculte și să-i savureze rostirea. Erau fanii lui, care nu l-au uitat nici după ce vocea sa inconfundabilă nu s-a mai auzit în eter. Se crease o legătură de nedezlegat, cum ne-o dovedește și o carte recent apărută la Editura Integral, „Florin Bălănescu -  Vocația dialogului radiofonic”, semnată de Ioana Doreanu, o prețuitoare a omului de radio de care vorbim, o ascultătoare pasionată, care a fost încântată de prezența sa pe unde în vremea când Florin realiza la București, la Antenă, emisiunea de impact „Decalog”. Vocea lui a fost una din bucuriile ascultătoarei Ioana Doreanu, căreia i-a dus dorul după ce Florin Bălănescu s-a întors la Iași, unde a realizat, cu același succes, 1111 ediții ale unei alte producții radiofonice de succes, „Dialog nocturn”. Cartea aceasta, înscrisă de autoare sub genericul „Mărturii scrise și sonore cu și despre voci de colecție pierdute și regăsite”, e o reverență adusă celui care „...rămâne o voce de referință a Radioului românesc...”. Este, totodată, un grăitor testimoniu al locului cuvântului ziditor al undelor radiofonice în viața multora dintre semenii noștri, acela de izvor de apă vie.

Florin Bălănescu era, îmi place să cred, născut să fie om de radio. Și, surâzându-i norocul prin schimbarea la față a României din 1990, s-a impus ca un adevărat om de radio.