Un ostrov al Ortodoxiei

În mijloc de august, de Adormire, în stupul mănăstiresc cel mare al Văraticului e un zumzet ca la vremea culesului de nectare dintr-o prisacă, atunci când florile împânzesc pajiştile sau aştern cunună de mireasă pe coroanele copacilor. Se simte cum se prefiră peste pulsaţia egală de roboteală şi rugăciune, deasupra tăcerilor când adânci, când înalte, un adaos de primenire şi pregătire. Pe 15 august, de Sânta Mărie Mare, cum se spune în popor sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, la Mănăstirea Văratic, la biserica cea mare, e hram. 1808 e anul ridicării temeliilor primului aşezământ, ctitoria făptuită de măicuţele din jurul stareţei Olimpiada, vegheate de duhovnicul Iosif, trecut între timp în rândul sfinţilor. Călugăriţele s-au statornicit la sfârşitul veacului al XVIII-lea aici, cu binecuvântarea stareţului Paisie de la Neamţ. Au presărat atunci în poienele mai sorite, anume numite Văratic, sămânţa monahismului şi au ales drept patron al bisericii pe Maica Domnului, cinstind-o şi pomenind-o prin hramul Adormirii. Era un prinos adus Mariei că le învrednicise să întemeieze, aidoma voievozilor şi boierilor, mănăstire şi să deschidă pagină nouă în vieţuirea monastică. Maicile din jurul Olimpiadei, asemenea celor de la Agapia, fără să părăsească cu totul singurătăţile pustniciei, au situat trăirea monahală într-o nouă matrice. Au temeinicit cu vrednicia şi smerenia lor satul monahal, adică au dat naştere unui concept, pe care mănăstiri ca Văraticul ori Agapia l-au întrupat cu strălucită expresie. Maicile Văratecului continuă traiul aproape ţărănesc, domestic, în căsuţe pitoreşti, horite aidoma ochilor de fagure împrejurul reginei, al bisericii şi arhondaricului. Rosturile monahiceşti nu s-au smintit defel în chipul acesta, dimpotrivă, au avut loc o îmbogăţire a trăirii mănăstireşti şi o legare mai puternică cu existenţa comunităţii.

De veacuri, mai bine de două, maicile, mii rânduindu-se de atunci, peste patru sute trăind astăzi în lăuntrul satului mănăstiresc, alcătuind una dintre cele mai mari obşti din toată Ortodoxia, slăvesc prin hramul de 15 august pe Maica Domnului, cea care le-a inspirat în fapta lor ctitoricească pe precursoarele lor, cu Olimpiada în frunte. E o fervoare ce pune stăpânire pe toată suflarea chinoviei. Biserica cea mare, siluetă graţioasă de chivot din argint, primeşte podoaba luminoasă a curăţiei şi înnoirii. Arhondaricul, horire de colier multicolor, e sclipăt de flori şi fulger de soare. Fiecare casă şi căsuţă capătă lucire nouă de grăunte diamantin. Mâinile meştere şi neobosite nu scapă nimic din vedere. E un fel de ghilire de pânzet într-o apă limpede, cristalină, dintr-un jucăuş pârâu de munte. Bucate alese se pregătesc migălos şi cu har. Şi ca toate să aibă duh, lucrarea se însoţeşte de rugăciunea inimii, ce-şi urmează neabătut cursul, potrivit datinei străbune.

Văraticul este acelaşi ostrov al Ortodoxiei de peste două secole, cum îl definea în monografia consacrată mănăstirii una dintre vrednicile stareţe, stavrofora Nazaria Niţă. Sintagma i-a plăcut, i-a mers la inimă patriarhului Teoctist, care i-a luminat, la rându-i, tâlcurile în prefaţa acestei cărţi apărute la două sute de ani de existenţă a mănăstirii, în 1986. Ostrov al rugii, al liniştii şi strădaniilor creatoare. E ceea ce face din Văratic un loc al timpurilor de demult şi, în egală măsură, al celor de astăzi. Hramul de 15 august nu-i decât una dintre înfăţişările acestei eternităţi ca stare de spirit.