Un Patriarh smerit

Avea un zâmbet cald ce scotea din vistieria inimii o bunătate de părinte, o deschidere către cei din preajmă, o dăruire şi o grijă permanentă pentru alţii. Patriarhul Teoctist cel mutat din „aceste trecătoare“ a fost Păstor în vremuri de furtună. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că măiestria corăbierului se vede în vreme de furtună şi nu pe timp senin. Furtuna a încetat acum. A venit pentru Prea Fericirea Sa vremea unei binemeritate odihne.

Ce lasă în urmă Patriarhul Teoctist? Amintirea unui ierarh cuviincios, smerit, iubitor al Liturghiei şi al Tradiţiei Bisericii. Monah din fragedă tinereţe, Toader sau Todirică, copilul de 13 ani şi-a îndreptat paşii către Sihăstria Voronei, singuraticul schit sfinţit de rugăciunile cuviosului isihast Onufrie.

L-am întâlnit cu mulţi ani în urmă pe părintele Veniamin Barbacaru, un monah cu vieţuire aspră din obştea Sihăstriei. El l-a cunoscut pe tânărul Toader Arăpaşu încă de la Vorona, unde vieţuia în anii â20 ai veacului trecut. Îl primise în chilia sa înaintea de a urma drumul Seminarului. Patriarhul de mai târziu se odihnea după sobă, într-un loc strâmt, unde stăteau de obicei doar pruncii. Patriarhul n-a uitat vreodată gestul monahului primitor de străini. L-am văzut la Sihăstria, în 1992 şi-n 1993, îmbrăţişându-l pe ava Veniamin, încărcat de acum de ani, ca un pom de roade bogate în vremea toamnei.

Recunoştinţa sa faţă de toţi a fost o caracteristică a vieţii sale. Am avut prilejul să-i fiu alături în anumite momente ale slujirii sale. La Mănăstirea Neamţ, unde a poposit în atâtea rânduri înainte şi după 1989, l-am văzut grijindu-se de bătrânii mănăstirii, cinstindu-i şi alinându-le încercările vârstei. Nonagenarul monah Gamaliil Păvăloiu a primit de atâtea ori câte un plic strecurat discret în buzunar de Patriarh. La masa de prânz sau la cină le făcea poftire părinţilor Claudiu Derevlean, Nifon Corduneanu, Ioan Ivan sau Petroniu Bulbucanu. Îşi aducea aminte de întâmplări mai vechi sau mai noi, cu un parfum de busuioc şi flori de pădure, bogat aromate. Aşa a rămas în toţi anii Patriarhul. Un monah autentic, smerit, rugător, iubitor al Liturghiei şi pravilei, neuitător, cald la suflet. Simţeai căldura şi atunci când te mustra. Era mustrarea părintelui, în care nu se regăsea nici o urmă de răutate. Lovit adeseori, acuzat şi grăit pe la colţuri, patriarhul a avut puterea să ierte şi să iubească. Le zâmbea, în felul lui inimitabil, tuturor. Se împlineau astfel cuvintele Mântuitorului: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea...Iubiţi pe cei ce vă urăsc, faceţi bine celor ce vă fac rău...“

Grija deosebită a Patriarhului pentru mănăstiri şi monahi este arhicunoscută. Sunt mulţi stareţi (şi stareţe) de la noi sau din alte eparhii care l-au primit de nenumărate ori pe şantierele deschise în chinoviile lor, urmărind cu atenţie devizul şi modificând „din mers“ anumite lucrări care se mai puteau îndrepta. La mormântul marelui Strateg al Moldovei de la Putna a înălţat una dintre cele mai măreţe construcţii mănăstireşti, pe ruinele vechii case voievodale. A avut negrăita dorinţă de a o termina, oferind cu mărinimie filocalică şi ultimul bănuţ din vistieria mitropolitană. Când trebuia scrisă piatra pisaniei, i-a amintit pe mulţi, dorind parcă să ascundă de ochii răi grija pe care a manifestat-o şi care trebuia să rămână o taină...

La vârsta lui, la aproape 93 de ani, încă mai trimitea la Mănăstirea Neamţ un mandat poştal pe adresa unui părinte venerabil. Nu uita de nimeni!

Vorba lui molcomă - cuvântul care zidea şi care aducea mângâiere - era ascultată cu nesaţ de fiecare în parte. Strălucirea omiliilor reieşea din simplitatea şi profunzimea cuvintelor. Erau cuvintele unui părinte, a unui monah care păstrase în lunga lui slujire arhierească fiorul şi evlavia primelor zile de noviciat.

Intra uşor în dialog cu alţii. Cu cei mari şi cu cei mici. Cu oamenii simpli de care se simţea legat prin obârşia sa. În 2005 l-am însoţit în satul lui natal, la Tocileni şi Victoria. Nu vă închipuiţi ce bucurie avea el, ce bucurie aveau consătenii lui. Satul era în sărbătoare. Toate casele aveau covoare pe garduri, oamenii ieşiseră la porţi, bătrâni şi copii cu lacrimi în ochi. Patriarhul şi-a ridicat ochii către Cer şi a mulţumit. În faţa şcolii şi-a adus aminte de învăţătorul lui, nimeni altcineva decât fiul preotului din sat, care-l înfruntase pe tatăl patriarhului, om necăjit, cu mulţi copii care nu avea putinţa să-l ţină prea mult la şcoală: „Ce atâta şcoală, doar n-am să-l fac popă…“ (spunea tatăl pruncului).

Învăţătorul a fost un vizionar. La Tocileni nu se mai păstrează casa familiei Arăpaşu. Ar fi fost acum cel mai smerit muzeu al Bisericii şi ţării, un loc în care s-a născut un mare Om. Patriarhul, trudit de lunga-i călătorie pe drumul acestei vieţi, a cerut vreme de odihnă. Ce-am putea spune acum?

Iubirea sa pentru Liturghie, iubirea pentru Biserică, iubirea pentru Moldova, iubirea pentru cei din preajmă.

Cu dorul pentru locurile natale şi monahii care i-au deschis un drum în slujirea Bisericii, Patriarhul s-a dus către Ceruri. Pentru că n-a judecat pe nimeni şi i-a iubit pe toţi, Prea Fericirea Sa a intrat prin Porţile deschise ale Împărăţiei cerurilor. De acolo, vegheat de îngeri, zâmbeşte celor care i-au preţuit ostenelile. Pe cei care încă l-au vorbit pe la colţuri îi iartă. Iubirea lui a fost fără margini.

A fost Patriarhul iertător şi Bun. Păstorul cel Bun a cărui bucurie a fost Biserica.

Rămas bun! Mulţumiri şi sinceră recunoştinţă pentru toate. Din inima mea nimeni nu va putea fura amintirile şi bucuria întâlnirii cu un asemenea Om.