Un personaj literar exilat: preotul

Părinte, unde eşti? Mi-e dor de Sfinţia ta. Aşa cum te-am cunoscut în paginile unor clasici ai literaturii noastre. Ion Creangă te înfăţişa, în "Amintiri din copilărie", ca un păstor adevărat, grijuliu cu viitorul generaţiei tinere. Părintele Ioan alerga din casă în casă, la înfiinţarea şcolii din Humuleşti, ca un adevărat luminător al satului. Şcoala din Humuleşti se deschidea la începutul anului bisericesc prin osârdia "părintelui Ioan de sub deal", care "umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură".

Te văd în Popa Tanda, povestirea lui Ioan Slavici. Nu-i aşa că îţi vine să zâmbeşti când citeşti despre popa Trandafir? Era "prea de-a dreptul, prea verde-făţiş", dar până la urmă i-a prins în arcanele lui binefăcătoare pe leneşii satului Sărăceni, un sat în care, spune povestitorul, "popa care a stat mai multă vreme aici (mai mult de trei zile - n.n.) s-a curăţit de păcate". Îţi dai drumul câteodată, ca părintele Grigore din Măhaci al lui Ion Agârbiceanu, "popă de omenie", că om eşti şi nu poţi să le birui pe toate cele omeneşti şi, la urma urmei nevinovate, dar pe cele drepte le ţii cu tărie. Are o meteahnă părintele Grigore: "Când aud fluierul, zice, chiar în faţa episcopului său, mă apucă". Adică, fie orice slujbă, chiar liturghie, când auzea fluierul, juca de mama focului. Abia poate să facă "ponturi" fără fluier, când îi cere episcopul, "părintele Bob", să arate cum face, chemat fiind în faţa consistoriului, în urma sesizărilor că în timpul slujbelor, dacă aude fluierul, începe să joace. "Mergi în pace acasă, părinte Grigore, zise vlădica Bob. Văd că eşti om şi preot de omenie", primeşte părintele sentinţa după ce dă un spectacol de pomină. Te văd, părinte, la Gala Galaction. Aşa contorsionat, marcat de ispite şi patimi. Puţini scriitori au reuşit să prezinte făptura ta solicitată intens de chemări contrare statutului tău. Să citim "De la noi la Cladova", "Roxana". Dar ai biruit. Sigur, te-am văzut şi în ipostaze hazlii în povestirile lui Damian Stănoiu. Cum ai putut să faci o utrenie numai cu binecuvântarea de la început şi apoi, rapid, să treci la otpust? Nu ai crezut că e prea de tot? Te-ai grăbit să ajungi cât mai repede la butoiaşul de vin pe care îl primise un frate pentru mai lesnica trecere prin Postul Mare. A fost frumos? Pe bună dreptate te-a încondeiat Damian Stănoiu. Te caut prin literatura actuală şi nu te găsesc, nici la noi, nici în altă parte. Te-au exilat politrucii şi neoraţionaliştii, parcă nu mai vrei să te întorci, cu aura de suferinţă pe care ai trăit-o în anii comunismului. A fost o probă de foc să rămâi neclintit în chemarea de a-L sluji pe Hristos. Părintele Dumitru Bejan, într-o pagină cutremurătoare, evocă unul dintre cele mai dramatice episoade ale jertfei tale pentru Hristos. Părintele a fost prizonier de război la ruşi până în 1948, chiar în lagărul unde sovieticii au înghesuit vreo 14.000 de suflete, Oranki. Parcă ai citi în calendar, la 29 decembrie, despre uciderea celor 14.000 de prunci de către Irod. Un infern clădit pe o tragedie modernă de proporţii uriaşe. În 1918, comuniştii au desfiinţat mănăstirea transformând-o în lagăr de călugări şi preoţi. Au adus 11.000 de călugări şi preoţi din toate părţile Rusiei, în frunte cu un episcop, de bună seamă cei care n-au vrut să treacă de partea lor, cu gândul să-i extermine. I-au întrebat înainte de a-i împuşca dacă merg cu ei sau nu, adică dacă se leapădă de Hristos. Le-au dat timp de gândire 24 de ore. Nu, a răspuns episcopul, e prea mult 24 de ore, răspunsul îl veţi avea peste câteva minute. Şi s-a întors către preoţi şi călugări îndemnându-i să nu se teamă de moarte şi să rămână cu Hristos, Care îi chema la mucenicie. "Vrem să murim pentru Hristos!", au strigat ei. În fiecare zi împuşcau câte 300-500, după ce singuri săpau şanţul în care aveau să-şi doarmă somnul de veci. Pe episcop l-au împuşcat la urmă şi l-au îngropat aşezat pe un scăunel şi aşa l-au găsit prizonierii de mai târziu, în 1942, puşi să sape în curtea mănăstirii ca să facă haznale. Episcopul părea că doarme, cu engolpionul şi crucea pe piept. Se vedea că fusese împuşcat în cap. Tocmai asemenea episoade dramatice arată că e timpul să te întorci, părinte. Nu numai în literatura noastră, ci şi în cea europeană. Ai multe de spus lumii acesteia, care a uitat de cele sfinte, îşi bate joc şi de trecut, şi de prezent, şi de viitor. Cheamă-l şi pe ierarh, ca să ai la îndemână cârja pentru dreapta mustrare. Nu eşti un personaj din secolele trecute, ci din cele viitoare.