Un pictor pribeag, Ioan Irineu Protcenco

Părintele arhimandrit Cleopa Ilie, marele duhovnic, îl pomenea adeseori pe Ioan Irineu Protcenco. În anii '80 ai veacului trecut, la chilia părintelui din preajma Sihăstriei veneau mulți oameni, în unele zile, numărul depășind cu mult 300-400. De prin 1985, poate 1986, până în toamna anului 1988 nu se slujea în biserica mare, cea din centrul chinoviei. Acolo pictau părintele Vartolomeu Florea cu ucenicii. Era schelă, iar locul nu îngăduia pelerinilor să rămână la slujbe. Slujbele erau însă săvârşite în paraclisul de iarnă cu hramul Sfinților Drepților și Dumnezeieştilor Părinţi Ioachim și Ana.

Aflasem atunci, cu bucurie mare, că locuitorii satului Rădășeni se găseau printre ctitorii acestui sfânt locaș. Ei au răspuns chemării părintelui Cleopa, adresată în anii '40 unor credincioși de a-l ajuta.

La începutul slujirii părintelui Cleopa ca egumen al Schitului Sihăstria, chinovia trecuse prin flăcări. Mulți rădășeneni și-au lăsat gospodăriile și au lucrat la Sihăstria luni la rând, ca voluntari, fără a aștepta ceva în schimb. S-au refăcut atunci paraclisul de iarnă, mistuit de foc, chiliile de alături, fântâna, dar și trapeza, bucătăria, cancelaria, beciurile etc.

În anii '80 ai veacului trecut, acestea mai dăinuiau. Le țin bine minte. Zidite pe temelie de piatră, din lemn, lipite cu lut, văruite frumos și îngrijite, au fost mai întâi acoperite cu draniță, mai apoi cu tablă. Paraclisul de iarnă, existent și astăzi, destul de încăpător, a fost construit pe temelie de piatră, tot din lemn, și era pregătit pentru pictură.

Într-o zi, în mâinile părintelui Cleopa a ajuns o icoană pictată de Ioan Protcenco. Pictorul, dăruit cu talanți mulți, era pribeag, ascunzându-se de frica oamenilor vremii la Afumați, lângă București. Pentru a se întreține, picta icoane mari și mici dăruite de credincioşi bisericilor Capitalei, dar și pentru boieri, oameni importanți din vremea aceea, care-și îpermiteau” să le comande la iconarul cel priceput și inspirat.

În ultimii zece ani am descoperit preafrumoase icoane în bisericile bucureștene și din împrejurimi, realizate cu măiestrie și atenție duhovnicească. E drept, nu se încadrează în (toate) canoanele picturii tradițio­nale bizantine, dar au o frumu­sețe specială, arătând că mâna pictorului a avut un penel blagoslovit.

Spre exemplificare vă îndemn să faceți popas în bisericile parohiale sau mănăstirești de la Afumați I și II (Protoieria Ilfov Nord), Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, Sfântul Antonie-Curtea Veche, Biserica Zlătari, Biserica „Sfântul Fanurie”-sector 3, Darvari, Samurcăşeşti-­Ciorogârla, Crasna ş.a.

Părintele Cleopa l-a căutat, s-a interesat de el. A intervenit la nişte oameni mari să-l ajute. Irineu Protcenco l-a ascultat și a venit la Sihăstria. A lucrat cu multă evlavie la pictura paraclisului închinat Sfinţilor Ioachim și Ana.

Ieroschimonahul cu viață sfântă Paisie Olaru povestește întâlnirile cu el în zilele când lucra singuratic pe schela sihăstreană, amintindu-ne fapte minunate, desprinse parcă din viețile sfinților de demult.

Venind la București, prin rânduiala lui Dumnezeu, am descoperit „universul” vieții lui Ioan Protcenco. Am aflat că locuia la Afumați, în casa unui gospodar de frunte, om înstărit, dar și credincios. Acum, casa aceea nu mai există. Pe locul ei s-a ridicat o altă casă în care a locuit doamna Margareta Manciu, moștenitoarea lui Marin Petre Tănase și a soției sale Maria, protectorii pictorului în vremuri grele.

Tot prin rânduiala lui Dumnezeu, fără să insist în mod special, au ajuns în chilia mea icoane pictate de Ioan Protcenco, păstrate ca moștenire de la proprietarul ce-l găzduise cândva pe iconarul pribeag.

Până la noi s-au păstrat informaţii puţine. Părinţii de la Sihăstria care l-au cunoscut s-au dus, aproape toţi, către Domnul. Părintele Paisie Olaru, cunoscutul şi iubitul duhovnic, a scris o pagină despre el şi l-a pomenit în rugăciunile sale până-n ultima zi a vieţii. Ioan Irineu Protcenco a vorbit foarte puţin. Doar câteva cuvinte pe zi. Trăia într-o lume a lui, în care, mai ales în ultimii ani ai vieţii, îşi făcuseră loc numai Dumnezeu şi Sfinţii Lui.

Ioan Protcenco s-a născut în ziua de 8 mai 1888 la Nova - Pavlenko - Harkov din Ucraina, într-o familie de nobili (părinţii se numeau Samson şi Evdochia), primind la Botez numele Ivan (Ioan). De mic copil a fost atras de pictură (avea mare talent pentru portrete). Dorea să picteze şi icoane, dar nu reuşea să redea întru totul chipurile. Întâlnirea cu o călugăriţă sporită duhovniceşte avea să-i dezlege neîmplinirea: „Dacă vrei să pictezi icoane frumoase, să te spovedeşti mai des, să posteşti, să te rogi mai mult şi vei picta icoane a căror frumuseţe nu este din lumea aceasta”. Acest îndemn l-a urmat în toată viaţa sa.

Aşa înţelegem de ce nu mânca niciodată până la orele 15:00-16:00 ale zilei. Picta cu rugăciune şi cu post negru. În acest răstimp nu vorbea cu nimeni şi nu accepta să se vorbească nici sub schele, în biserică. Părintele ­Paisie îşi aminteşte că a urcat odată pe schele, lângă el, să-l vadă pictând. Protcenco i-a spus: „Dac-ai venit, eu nu mai pot picta!” Şi era gata să coboare. Altă dată, părintele n-a mai îndrăznit să-i „tulbure” lucrarea (Ieroschimonah Paisie Olaru, Dă-le, Doamne, un colţişor de Rai, Chipuri de monahi pe care i-am cunoscut, Editura Trinitas, 2005).

A urmat o înaltă şcoală de arte din Kiev şi se spune că era în vremea aceea unul dintre marii pictori ai Ucrainei. S-a căsătorit, a avut trei copii şi a făcut parte din armata ţaristă (albă), în timpul Primului Război Mondial. A avut multe încercări. Viaţa i-a fost grea. Şi-a pierdut în război un ochi şi, ca atare, a pictat toată viaţa doar cu un singur ochi. Copiii i-au murit de tifos, iar soţia l-a părăsit. Fiind de origine nobilă, a trebuit să fugă de comunişti. S-a refugiat la Chişinău, în Moldova. Fără avere şi fără familie, se întreţinea pictând icoane şi realizând, după mărturisirea arhimandritului Bartolomeu Florea, superbe portrete ale oamenilor importanţi ai vremii.

Când ruşii au invadat Basarabia, în 1940, a fugit peste Prut, în România. Refugiat, fără acte, se ascundea şi picta icoane. A fost ajutat de un călugăr de la Schitul Darvari din Bucureşti, Nicanor Bica († 1956, îngropat la Cernica), căruia îi picta icoane. Una din aceste icoane a ajuns în mâna egumenului Cleopa de la Sihăstria Neamţului. Cuvioşia sa şi-a luat bastonul şi cojocul şi a făcut cale lungă să-l găsească. Tot cu ajutorul monahului de la Darvari l-a găsit, în toiul unei nopţi. I-a făcut acte, i-a vorbit de planurile ce le avea şi l-a luat la Sihăstria.

Au adus cu ei icoanele catapetesmei, care erau deja pictate (se pare, cu destinaţia Muntele Athos), şi celebra icoană Axioniţa, care se află acum în paraclisul de iarnă al Sihăstriei. Ajuns la Sihăstria, zugravul Protcenco a avut cea mai tihnită perioadă din zbuciumata-i viaţă. A trăit aici „sub iluminarea sfinţeniei şi sublimului creaţiei. Ceasurile lui de creaţie erau ale contopirii cu sacralitatea istoriilor de demult, recreate prin patosul trăirii depline”. (Va urma)