Un slujitor de la talpa Bisericii

Într-un început de Făurar ne adunaserăm, preoţi şi mireni, în sobor al amintirii. Eram în sala cea mare de întruniri a Protopopiatului din Fălticeni. Pe o masă, sub lumina ferestrei se decupa, ieşind ca din întunecimea nopţii timpului şi sub flăcăruia lumânării chipul unui preot rugător. Aşa şi-l închipuise şi-l aşezase în rame de tablou meşterul Dan Hatmanu. Mulţi dintre cei strânşi la un ceas de aducere aminte îl vedeau pe părintele Ilie Ilisei cu ochii minţii. Parcă era înaintea lor în acea sală de conferinţe şi cuvânta, prezentându-şi cu rigoare şi patos reţinut ideile frământate zile în şir şi aşternute cu scris frumos, caligrafic, pe foile de caiet de dictando după toate regulile unui discurs academic, aşa cum învăţase la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Vederile minţii se făceau cuvânt şi vorbele se torceau în fir şi se ţeseau în pânza duhului reînviat. Astfel grăit-au, readucând din neuitarea vremii petrecute împreună figura şi fapta preotului Ilie Ilisei, parohul de la Biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil“, Fălticenii Vechi, la centenarul naşterii sale, părintele protopop Constantin Patrolea, amfitrionul şi moderatorul sfatului evocator, sfinţiile lor Neculai Apostol, Gheorghe Brădăţanu, Adrian Dulgheriu, Vasile Hrestic, dar şi mirenii, inginer Vasile Tofan, fostul primar al Fălticenilor, care copil fiind se spovedise şi se împărtăşise la Biserica Fălticenilor Vechi, cântăreaţa de muzică populară, învăţătoarea Maria Tănase, precum şi nepoata, dăscăliţa Maria Lateş.

S-a pomenit de vrednicia acestui slujitor al altarului, de vocaţia sa de ziditor, exemplificându-se cu faptul că părintele Ilisei ridicase în vremuri grele, în plin război, biserica de la Poiana Mărului, Mălini, şi în alţi ani la fel de aprigi, în comunism, izbutise să înnoiască minunat ctitoria boierului Ciurea de la Fălticenii Vechi. S-a glăsuit cu emoţie despre puterea de jertfă a acestui om al Bisericii. Părintele Neculai Apostol a dat citire unor pagini scrise de arhimandritul Timotei Aioanei, care din motive binecuvântate nu reuşise să ia parte la soborul de la Fălticeni. Erau tulburătoarele mărturii ale ucenicului de odinioară, impresionat de trăirea liturgică a părintelui Ilie, una a lăcrimării inimii prin bobul de rouă prelins pe lumina ochilor. Am rostit eu însumi în încheiere un cuvânt de mulţumire şi evocare, cercând să zugrăvesc nu doar icoana părintelui meu, aşa cum îmi stăruie în suflet, dar şi să tâlcuiesc cele ce-ar putea fi de folos din felul său de a fi şi a se purta. Am socotit cu smerenie că prin lucrarea sa s-a impus ca un model de ostenire preoţească. Am scris astea şi în predoslovia cărţii sale postume „Osteneli sacerdotale“. Acesta a fost, de altminteri, şi laitmotivul celor rostite în acea adunare cinstitoare. Se desprinsese din toate vorbirile că părintele Ilie fusese pe deplin un slujitor de la talpa cinului său. Un om ca atâţia alţii, anonimi cei mai mulţi, dar pe care se reazemă instituţiile şi în ultimă instanţă ţara însăşi. Aceşti pământeni nu ies în lumina reflectoarelor şi nu trebuie cu nici un chip împinşi de la spate să se afle la datorie. Ei îşi ştiu bine misia şi o împlinesc nesmintit. Le este destulă mulţumirea semenilor în viaţa cărora se străduiesc necontenit să aducă stropul acela de bucurie sau de speranţă mântuitor. De se întâmplă ca cineva din înalturi să găsească o vorbă bună pentru făptuirea lor, se simt mulţumiţi, dar nu-şi pierd cuviinţa la nici un fel de laudă. Părintele Ilie Ilisei a cunoscut asemenea momente de preţuire în 1942, când la Poiana Mărului a fost ca să târnosească biserica cea nouă, înălţată prin strădaniile obştii şi ale Sfinţiei Sale Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, dar şi în 1977, la resfinţirea bisericii de la Fălticenii Vechi prin actul pecetluitor al mitropolitului Teoctist Arăpaşu, cel abia urcat în scaunul de la Iaşi. Atunci înaltul ierarh i-a înmânat în semn de recunoştinţă Crucea de iconom stavrofor. L-a mângâiat, de bună seamă, sus-pusa onoare, dar a păstrat, cum îi era firea, bucuria în inimă şi a rămas pe mai departe, cât a trăit, până-n 7 martie 1985, slujitorul de la talpa Bisericii. Adică de acolo de unde se trag puterea şi durata aşezământului nostru bisericesc.

Pe bună dreptate, aşa cum au afirmat toţi vorbitorii în acel ceas al tainei, avem datoria neuitării faptelor unor asemenea oşteni ai oastei Domnului. E important mai ales să înfăţişăm urmaşilor strădaniile lor pilduitoare. Acestea au fost mai cu seamă învăţămintele soborului evocator de Fălticeni, din sala cea mare a protopopiatului. În dulcea îngânare a acelui cântec al amintirii ni s-a părut celor de faţă că părintele Ilie pogorâse printre noi şi ne înmiresmase, cădelniţând cuviinţa lui proverbială.