Un tezaur

Cititorilor interesaţi de operele fundamentale consacrate limbii şi culturii naţionale le semnalăm încheierea redactării şi publicării Dicţionarului limbii române al Academiei, un dicţionar tezaur, prin apariţia, luna trecută, a celui de al 37-lea volum, eveniment sărbătorit într-un cadru festiv la Academia Română, la Bucureşti, cu participarea membrilor acestui înalt for ştiinţific, dar şi a unui mare număr de cercetători lexicografi, de la institutele de profil din Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca, redactori ai articolelor din volumele seriei noi din Dicţionarul Academiei, ce au văzut lumina tiparului între anii 1965 - 2010. Dar realizarea ansamblului lucrării a necesitat o perioadă de 105 ani, una comparabilă cu timpul cât a durat redactarea şi publicarea unor opere similare din Franţa sau Germania (seria Grimm a Dicţionarului limbii germane: 1857 - 1961).

Ne face plăcere să amintim că una dintre ultimele apariţii din seria DLR, o a doua secţiune din Litera E, este opera cercetătorilor lexicografi de la Institutul de Filologie Română "Alexandru Philippide" de la Filiala Iaşi a Academiei Române, ca şi faptul că echipa de redactori este compusă din colegi dintr-o generaţie care a schiţat, acum trei decenii, o primă variantă a articolelor respective, dar şi tineri, care şi-au început activitatea în urmă cu doar câţiva ani şi care reprezintă garanţia participării, competente, a lexicografilor ieşeni la reluarea părţii din dicţionar redactate (între 1905 - 1949) de echipa de la Cluj de sub conducerea lui Sextil Puşcariu.

Intenţia Academiei, în principiu şi în linii mari, este aceea de a aduce volumele respective nu numai la nivelul exegezei, ci şi la acela al informaţiei documentare contemporane, un obiectiv deosebit de important, dat fiind faptul că, de exemplu, pe lângă textele de beletristică aparţinând ultimei sute de ani, trebuie să se ţină seama de ediţiile de texte vechi, din diferite domenii, realizate între timp, de importantele culegeri de folclor publicate pe baza arhivelor de profil de la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi, ca şi de cele peste 30 de volume de atlase lingvistice, din seria Puşcariu-Pop-Petrovici şi din seria atlaselor regionale, opera unor dialectologi din cele trei centre academice amintite. O atare bază documentară este una din explicaţiile ipostazei de tezaur a Dicţionarului Academiei; în ceea ce priveşte dimensiunile, să reţinem câteva cifre: cele 37 de volume tipărite din seria Puşcariu (DA) şi din seria nouă (DLR) cuprind 17.885 de pagini (în format mare), în care sunt tratate peste 175.000 de cuvinte şi variante ale acestora din lexicul de interes comun şi general (fiind excluşi, aşadar, termenii strict tehnici din diferite domenii).

O trăsătură aparte a volumului redactat de lexicografii ieşeni: între cuvintele începând cu litera E sunt extrem de puţine elemente vechi, de tipul pronumelui personal de persoana I (eu; în volumul publicat anterior, cel de persoana a III-a, el, ea), la care se adaugă câteva regionalisme (printre care şi ultimul din lista de cuvinte a tomului pe care îl prezentăm, ezredeş, "general", un împrumut învechit din maghiară, înregistrat în graiuri din Crişana), sau cuvinte argotice. Litera E din dicţionarul limbii române este una aproape în întregime neologistică, astfel că, parcurgând volumul de faţă, poţi face cunoştinţă, pe baza unei surse originale în felul ei, cu modernizarea limbii române, pe durata a aproximativ două secole, în domeniul terminologiilor ştiinţifice de interes general, al filozofiei, artelor, beletristicii sau divertismentului.

Statistic vorbind, vocabularul limbii române din aceste domenii este, probabil (nu am făcut numărătoarea!), în proporţie de 99% de origine franceză; franceză şi latină; franceză, latină şi italiană (conform viziunii de analiză denumită "etimologie multiplă"). O probă pe baza unui microsistem: există aproximativ 55 de "intrări" cu formatul etno- (faţă de 19-20 în dicţionare uzuale de un anumit nivel), cu trimiteri la multiple preocupări şi ştiinţe, de la etnoastronomie la etnozoologie; printre acestea, etnoiatria (cunoaşterea şi explicarea datinilor şi a practicilor medicale populare) sau etnotanatologia (studiul, la acelaşi nivel, al riturilor de înmormântare), termenii de bază corespunzători fiind cultisme preluate de noi preponderent prin franceză.

Numeroase şi variate alte elemente de care putem lua cunoştinţă pe baza marilor lucrări lexicografice îndreptăţesc, mereu, o afirmaţie a scriitorului francez Volney, membru al Academiei Franceze, pe care ne-a reamintit-o cu prilejul evocat la început Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române: "cea dintâi carte a unei naţiuni este dicţionarul limbii sale".