Un tezaur de amintiri

Dintr-un tezaur de amintiri scot la iveală, ca din sânul pământului un bulgăre de aur ori câteva pietre nestemate, scrisorile fericitului întru pomenire mitropolit Antonie Plămădeală de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc la sfârşitul lunii august şase ani († 29 august 2005).

Paginile corespondenţei inedite adresate preotului Petru Ciobanu şi preotesei Angela din Slatina Fălticenilor descoperă momente şi trăiri speciale din viaţa tumultuoasă a viitorului mitropolit, aflat în perioada respectivă la răspântiile încercărilor.

"Dragii mei,

Abia azi am găsit puterea să mă apuc de scris această scrisoare cu care vă sunt dator de atâta vreme. Frigul şi munca asta a mea mă indispun şi mă obosesc. Poezia muncii - ce straşnică balivernă! Munca e grea, obositoare, chinuitoare, aspră. Poeţii scriu fals despre muncă. Şi prozatorii. Idealizează. Muncitorii îi dispreţuiesc. Despre muncă ar trebui să scrie muncitorii, nu trândavii, subtilii, maniacii, snobii cu mănuşi şi redingotă care află despre muncă din simfonii, din poeme coregrafice şi din filme roze. Muncitorii sunt oameni obosiţi mereu, prinşi într-un ritm rigid de muncă,

n-au timp, mereu n-au timp, mai ales asta. Ceea ce se cheamă timp liber, pentru dânşii e timp de odihnă fizică, de somn, de stat întins. Acea formă de stat va fi a viitorului, care va elibera pe muncitor de povara muncii, de cele opt ore şi de cele trei schimburi, de şedinţe şi cotizaţii. Salut ziua de muncă de patru, de trei şi de două ore. Deocamdată tot muncitorul duce greul şi amărăciunea, iar intelectualul ţine contabilitate, pontaj, statistică etc. Încă nu-i regimul muncitorilor. El e în viitor, poate în comunismul ideal. Nu ştiu. Aş vrea să cred însă în posibilitatea eliberării omului de povara muncii, sau mai exact, de munca-povară. De unde timp de cultură în situaţia celor opt ore de muncă grea? Nu-i adevărat că muncitorii citesc. Citesc foarte puţin. Şi e păcat. Viaţa - înseamnă cultură. Viaţa fără cultură, fără artă, e chin, de viaţă de vită ce mănâncă şi...

Îmi vine greu, evident. Şi iarna asta mă exasperează. Au fost pe aici nişte viscole, nişte "zghihorniţe" cumplite. Unul înainte de a fi fost voi, şi vreo două după. Şi n-am lemne, nici cărbuni, şi nici măcar plăcerea de a face focul. Am îmbătrânit, dragii mei. S-a dus timpul...

Noutăţi mărunte: avem lumină, sonerie, cutie de scrisori, cristal pe birou şi o foarte originală lustră în bibliotecă, confecţionată din hârtie de subsemnatul. Când veţi mai veni n-o să vă mai chiorâţi la lampă.

Voi ce mai faceţi, cum o duceţi cu iarna şi cu viaţa? Ce fac moşnegii, Suha şi Lăbuş? Ce mai este pe la Slatina, dragostea mea? Când îmi huruie în urechi cele 21 de maşini din hala noastră, undeva, în amintire oficiez ectenii de miez de noapte, în mare tihnă, la lumină de lumânări, cu cântece nazalizate în isoane lungi şi trigorgoane melodioase... Şi paşii de pe lespezile de marmoră ale Slatinei erau muzicali, şi scârţâitul stranelor, şi mormăitul părintelui Ioachim Scutăreanu... Ce contrast total! Şi Antonie şi Leonida, oficiind în acelaşi timp, taina vieţii ca muncă şi ca gândire pură, oficiind existenţa sub toate formele ei cele mai contrastante, mai opuse, ireductibile. Iar oficierea sfâşie catapeteasma sufletului hierofantului mereu în două, pentru că alege când pe una, când pe alta şi nu ştie care şi când are dreptate, care şi unde e adevărul. Şi trăieşte în paradox, în sfâşieri interioare. Şi rămâne singur, singur. Singur cu suferinţa, cu taina, cu paradoxul lui. Uneori aş vrea să mă banalizez. Singurătatea mă distruge lent. Vreau o doime parcă. Dar cum? Vreau una de sens, de destin, conştientă. Nu, nu, e o prostie. N-am spus nimic. Nici n-aţi înţeles nimic, nu-i aşa?

Săptămâna asta sunt de noapte. Peste câteva ore plec la slujbă. Utrenie de miezul nopţii. Nu, slujbă de toată noaptea ca în rânduiala Sf. Teodor Studitul. Dumnezeule mare, cum de încape într-un om atâta chin, atâta viaţă, atâta gând! Mi se sparg învelişurile. Uneori nu mă mai pot suporta.

Astă seară (13.II) am vorbit cu Mura la telefon. Am auzit că a fost sau este bolnavă şi m-am gândit să dau un semn. Şi l-am dat. Vinerea trecută am vorbit cu Nicu. Carmen nu era. Drăguţ, ca de obicei. Carmen n-ar mai fi atât de bolnavă. Dar mi-a spus-o cam rece. Mi-a vorbit de o scrisoare de la voi plină de "jocuri de cuvinte", la care eu, ca să vă scuz, am zis: "ce vrei, meseria deformează"!

Aşadar v-am scris o scrisoare lungă. Ce prevăd? O scrisoare pe o pagină sau două (care mie mi-ar încăpea în zece rânduri) scrisă de Angelica, şi într-un colţ, abia vizibil "multe salutări şi de la mine, Petruş." - Să vedem. De n-o fi aşa dau un kilogram de rom de Jamaica.

Cu toată dragostea, al vostru Leonid"

(Scrisoarea din 14 februarie 1962, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)

"Dragii mei,

La radio, muzică funebră. În cameră, plus zece grade. Afară, o înserare rece, de un colorit cenuşiu, disperant, sfâşietor. Undeva, peste un ocean pe care nu l-am văzut niciodată, într-o ţară mare pe care de asemenea n-am văzut-o niciodată, un om pe care nu l-am văzut niciodată, a fost asasinat. Şi îmi pare rău. Îmi pare rău cu toate că între mine şi el n-a fost nici un gen de comuniune. Aşa să fie? Poate că nu e chiar aşa. Poate că adesea soarta mea a depins de voinţa, de înţelepciunea, de tactul şi de răbdarea lui. Poate din cauza aceasta, eu şi toţi ca mine, anonimii de pretutindeni, au vibrat cu simpatie la auzirea ştirii.

Iată o împrejurare în care e preferabil să nu fii preşedinte al Statelor Unite! Pământul, cu Dumnezeul lui insondabil şi arbitrar, suportă cu mai multă plăcere anonimii de categoria mea şi a ta şi a lui… Pe cei care la un moment dat sunt gata să ia parte la conducerea treburilor universului, un stăpân aspru, gelos, rău şi trufaş, îi înlătură brutal la 33 de ani, sau la 46, sau la orice vârstă îşi descoper o vocaţie universală. Şi ne lasă mereu pe seama inofensivilor care aplică… linia Providenţei.

Moartea rămâne în vecii vecilor arma de căpetenie, monstruoasă şi absurdă, a lui Dumnezeu împotriva oamenilor. Un luptător care îşi scoate adversarul din luptă prin mijloace necinstite, sau în orice caz inechitabile. Ca lupta să fie echitabilă, ar trebui ca şi noi să-l putem omorî pe Dumnezeu.

Sfinţii cei mari, misticii, arată că nu e posibilă contemplaţia continuă. Fiecare urcuş are un coborâş. După fiecare seară vine o noapte şi apoi o dimineaţă. Nici entuziasmul, nici disperarea nu pot fi stări continui. Aici stă marea salvare şi marea nenorocire a omului. Nu poate fi consecvent emoţiilor! Şi ce bine e că nu poate fi consecvent! Pentru că omul e însetat de mişcare şi de repaus şi le realizează consecutiv, trăindu-le rând pe rând, pe una în favoarea celeilalte. Aşa că mă veţi înţelege de ce voi trece de la emoţia primelor rânduri, la… nuci şi mere. Mulţumiri adevărate. Pentru ele şi pentru modul cum v-aţi amintit că am împlinit treizeci şi şapte de ani (Am scris în litere, ca să înlătur orice confuzie posibilă).

Despre icoană: dacă aveţi monede de argint (ştiu că nu aveţi) manopera ar costa 6000 de lei.

Îmbrăcatul în tablă argintată, cu aureolele aurite, costă 2350 lei, dacă icoana e pictată. Dacă nu, pictatul mai costă vreo 400-500 lei. În total cât zece costumaşe de copii săraci, evident, nu de argint, că doar nu-s sfinţi.

Aceste date au fost obţinute de părintele Valerian, de la Atelierele Schitul Maicilor. Aşa că voi, strângeţi consiliul şi hotărâţi. Îmbrăcaţi un sfânt sau zece copii! Ştiu că n-am întrutotul dreptate, dar comparaţia s-a strecurat sub condei şi n-am avut tăria s-o şterg mărunţel, minuţios...

Vă îmbrăţisez cu tot dorul şi dragostea. Leonida"

(Scrisoarea din 25 noiembrie 1963, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)