Un trecut ratat

Oricât şi-ar fi muncit creierii, Manole tot nu reuşea să-l identifice pe cel aflat lângă el într-o fotografie de grup făcută la sfârşitul facultăţii. Cu poza în mână, Manole şi-a sunat toţi foştii colegi pe care-i avea în agenda telefonului mobil, încercând să-l identifice împreună cu ei pe necunoscutul care rânjea sfidător din dreapta sa, pe prima treaptă a scărilor ce urcau spre intrarea Universităţii, acolo unde promoţia Facultăţii de Matematică alesese să-şi imortalizeze imaginea de final.

Cu prilejul ăsta, Manole a constatat că nu-şi mai sunase colegii de fix 15 ani, exact de când îşi luaseră licenţa şi ţâşniseră pe uşă afară, la o bere şi, apoi, care încotro. De pildă, a aflat, cu oarecare surprindere, că Gigi M. se însurase cu Loredana B., deşi în timpul facultăţii îşi scoteau ochii din te miri ce. Apoi, că Vasile C., băiatul tăcut şi timid care nu scotea nici o vorbă la seminarii, se afla acum în consiliul de administraţie al unui imperiu financiar.

Informaţiile îi fuseseră furnizate de o sursă de primă mână, Lili, o brunetă ageră, de care Manole se îndrăgostise din prima oră de curs şi în privinţa căreia îşi făcuse tot felul de planuri matrimoniale, mereu eşuate din simplul motiv că pe vremea aceea temperamentala Lili trăia o iubire imposibilă pentru un solist de la operă.

Pentru că prin telefon Lili nu putea să-l ajute prea mult pe Manole, au stabilit să se întâlnească pentru a reface pe viu identitatea misteriosului personaj din fotografie. Imediat, Manole a regretat. În timpul convorbirii, uitase să o întrebe pe Lili dacă se măritase sau nu. Trebuia să se întâlnească cu o femeie pe care o iubise fără speranţă în urmă cu 15 ani, iar lucrul ăsta îl făcu să-şi blesteme ideea de a-l identifica pe individul din poză. „Ce mi-a trebuit? În loc să stau liniştit acasă, uite că o voi revedea pe Lili şi habar n-am cum să reacţionez“, se frământa Manole, îndreptându-se bosumflat spre locul de întâlnire, cu poza mototolită în mână. Lili îl aştepta la locul stabilit, la fel de brunetă şi ageră ca atunci când o cunoscuse. Manole a îmbrăţişat-o, zâmbind şters şi spunând tot soiul de banalităţi. Îşi dădu seama că o plăcea la fel de mult ca pe vremuri şi din acest motiv răsturnă de câteva ori paharul de vin pe faţa de masă.

După un timp, a scos fotografia şi i-a arătat-o lui Lili cea atotştiitoare.

„Cine e individul ăsta, Lili? Mă obsedează chipul lui pe care nu-l pot recunoaşte“. Lili a privit scurt fotografia, apoi a ciripit veselă: „Vai, dar e Dinu, solistul de la operă, de care eram îndrăgostită. M-am măritat cu el! Cum de nu-l mai ţii minte?“

Manole privea paharul de vin răsturnat ca un castel de cărţi de joc. Îşi dădu seama că, uneori, toanele memoriei nu sunt altceva decât motive pentru a nu dezgropa, inutil şi prosteşte, un trecut ratat.