Unde simte omul că se mântuiește, acolo și aleargă

Ce sunt sfinții?, se pot întreba oamenii ne­ca­tehizați, cu gândire globalizantă, care privesc îndoielnic astăzi spre cele religioase. Răspunsul este unul scurt: Sunt oameni adevărați. Sfinții sunt oameni adevărați, bineînțeles nu în sensul umanist, ci în sensul în care Nichifor Crainic vorbea de sfințenie ca împlinire a umanului. Tot mai mult ader la ceea ce spune părintele Rafail Noica, cum că avem în general o imagine denaturată despre sfinți și despre sfințenie. În modul care-i este caracteristic, părintele Rafail afirmă că „îl simțim pe sfânt pe un piedestal de un kilometru și ne uităm la el cu binoclul, dar cu partea care depărtează, nu cu cea care apropie”. Aceasta pe undeva poate să vină și din faptul că nu prea suntem dispuși la jertfă, la efort, și atunci ne e comod să considerăm că sfințenia e ceva ce nu ține de lumea noastră, noi mulțumindu-ne să fim beneficiarii darurilor pe care le are sfântul rugându-ne lui și el ajutându-ne.

Este îndeobște cunoscută viața Cuviosului Dimitrie. A fost un om simplu. Păzea vacile satului său. Era probabil socotit printre oamenii cei mai smeriți, mai umili ai localității în care s-a născut și unde a locuit. Lucrul acesta, pe undeva, îl trăim și noi. Simplitatea, nevinovăția și nerăutatea sfântului se simt până astăzi. Cumva așa l-am simțit pe Sfântul Dimitrie în anii cât am slujit la Catedrala Patriarhală. Am stat de strajă lângă sfintele moaște, am citit rugăciuni oamenilor, am spovedit. Oamenii vin acolo pentru sfătuire. Și oamenii care veneau, nu numai în pelerinaj de ziua sfântului, ci și cei care frecventau Catedrala Patriarhală, veneau cu regularitate ca să se roage la sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie. Sigur, orice sfânt are o măreție a lui, are și ceva care te copleșește, însă oamenii aceasta au simțit: bunătatea, simplitatea, nevinovăția, nerăutatea sfântului, l-au simțit întotdeauna cald, ajutător, apropiat.

Cineva spunea la un moment dat că are mai multă îndrăznire să se roage la Maica Domnului decât la Hristos Însuși. Se simțea cumva copleșit de El, însă față de Maica Domnului se purta ca față de o mamă. Mama întotdeauna te înțelege. Față de Maica Domnului simțea că are o îndrăznire, are o deschidere. Transpunând lucrul acesta la Sfântul Dimitrie, cel mai mult asta simt oamenii. E un sfânt de care te poți apropia cu foarte mare ușurință, în virtutea faptului că a fost un om al simplității. Trebuie însă neapărat adăugat că am întâlnit chiar și situații în care oamenii au simțit și măreția aceasta a sfântului, nu că au fost certați de sfânt pentru îndreptare, dar au simțit și latura aceasta a lui.

Evlavia poporului român pentru sfinți și pentru moaște e evidentă. Fiecare acolo unde simte că se mântuiește, acolo și aleargă. Vedeți, oamenii stau ore întregi la Sfântul Dimitrie sau la Sfânta Cuvioasă Parascheva. Sunt sărbători care cad toamna. Plouă, este frig, vin oamenii și stau peste noapte. Cum se explică? Cum pot să stea oamenii atâtea ore și în frig... Simt ajutorul, simt că sufletul lor se mântuiește, se izbăvește din întristări, din apăsări, din tulburări, din boli, din necazuri. Mulți întreabă de minuni. O minune a Sfântului Dimitrie este însăși sărbătoarea lui, că atâția oameni vin și stau ore întregi, și în ploaie, și în frig, și așteaptă să se închine la sfintele moaște. Momentul în sine cât durează? Câteva zeci de secunde. Au trecut, au sărutat, s-au dus... Dar oamenii simt, li se schimbă starea lăuntrică. Era odată cineva care părea în afară că nu mai termină cu bolile, adică se îmbolnăvea foarte, foarte des. Venea acolo, la Catedrala Patriarhală. La un moment dat, a rugat o bătrână, o femeie care avea zilnic grijă de candelele de la raclă, să se roage pentru acel bolnav chiar Sfântului Dimitrie, să se roage pentru vindecare, ­fiindcă n-o mai scotea la capăt. Bătrânica cunoștea persoana și a pus la inimă cazul și, cu mult drag, cu multă credință, s-a rugat Sfântului Dimitrie să-l ajute, să-l facă sănătos.

ătrâna a avut după aceea un vis. I s-a arătat Sfântul Dimitrie, care i-a spus: „Nu te mai frământa. Este bolnav ­într-adevăr, dar sufletește.” Femeia i-a dat apoi răspunsul primit de la sfânt. L-a atins adânc. Astfel, cuvântul sfântului l-a trezit și l-a folosit foarte mult. Pentru că suntem înclinați ca oameni să dăm vina, să ignorăm problema esențială, dezordinea interioară și să dăm vina pe... „nu pot să-mi fac rugăciunile pentru că sunt bolnav, nu pot cutare pentru că... nu am timp”. Și bătrâna povestea că nu a fost o mustrare seacă, ci a fost un cuvânt care l-a mișcat puternic pe acel om, l-a zguduit. Ea nu știa nimic despre situația lui. Ea a crezut că e vorba de vreo boală: „Uite, săracul, este bolnav, se tot îmbolnăvește, nu-i trece sufe­rința.” Ea s-a rugat acolo, cu credința ei, cum se roagă oamenii simpli, mai ales că era o persoană care slujise pe mulți în viața ei, fiind deosebit de dedicată. Iar sfântul i-a spus: „Nu te mai frământa. Nu-i gravă boala fizică, ci cea sufletească”.

Darul lui Dumnezeu se revarsă necontenit, dar credința e ca o mână în care primești din acest dar, ca mâna în care primești darul ce ți se oferă. Dragostea lui Dumnezeu se revarsă neîncetat peste lume, dar fără credință nu o simți, nu devine lucrătoare în viața ta. Prin credință devine lucrătoare în propria viață dragostea lui Dumnezeu.