Unicitatea unui moment al obişnuitului cotidian

De un timp încoace, zidirile de noi biserici sunt un fapt obişnuit. Se succed într-o cadenţă impresionantă. Se înalţă locaşuri de închinare în cartierele de blocuri, construite de vechiul regim în marile oraşe, acele «dormitoare» imense fără de altare, în satele umile unde nu fuseseră niciodată locuri ale rugii, dar şi acolo unde bisericile nu mai puteau cuprinde în alcătuirile lor modeste mulţimile de credincioşi în creştere, precum şi pe lângă aşezămintele spitaliceşti sau în unităţi militare. La rându-le, chinoviile se înnoiesc cu bazilici monumentale, veritabile catedrale, aşa cum este biserica cea mare a Sihăstriei şi cele ale altor multor mănăstiri. În acelaşi timp, răsar unde gândul nu gândeşte aşezări monahale noi, întemeiate unele pe vetrele sihăstriilor dispărute, însă cele mai multe apărute pe tărâmuri ce nu cunoscuseră viaţa călugărească. Totodată, zidirile cele măiestre, atinse de lucrarea timpului, sunt primenite prin lucrări migăloase, de amploare, ce pun în valoare caratele de frumuseţe dăruite în urmă cu veacuri de ctitori jertfelnici şi de meşteri din cei mari, hărăziţi de Dumnezeu să dea chip neasemuit casei Domnului.

Ceea ce devine firesc şi se petrece aproape cotidian nu pare a mai fi în stare să stârnească interesul, să genereze emoţii. Fenomenul, în dimensiunile sale simfonice, atrage de bună seamă interesul. Avem de a face cu o manifestare creatoare, spirituală, definitorie pentru acest timp al regăsirii şi libertăţii, ce vine după o perioadă de constrângeri şi chiar prigoană. Cu toate că a ajuns a fi ceva curent, fiecare episod al acestei epopei, ce-şi scrie sub ochii noştri cânturile, are tâlcul şi nobleţea sa. De ce?, ne întrebăm pe bună dreptate. În primul rând, cred, pentru că orice asemenea ctitorie este o jertfă. Bisericile ce-şi semeţesc turlele, împodobind sate şi oraşe, împărăţind în ochiuri de codru, pe culmi de munte, ori colnice de deal, scoţând din monotonie întinsuri de câmpie, legând pretutindeni cerul cu pământul, nu se ivesc cât ai bate din palme, ci sunt fructul unei unor încordate şi adeseori dramatice strădanii ale unor comunităţi şi ale unor slujitori ai Altarului. Se săvârşesc la capătul unui suiş golgotic, într-un drum cu multe obstacole, ce trebuie depăşite, presărat cu izbânzi, dar şi cu eşecuri.  Izbutesc, desigur, cei care dăruiesc, apucând pe această cale, chiar şi ultima picătură de energie. Ajuns pe vârf se deschide însă în lumină taborică zarea.

La toate acestea mă gândeam într-o zi de duminică, a treia a lunii septembrie 2014, intrând în marea de lume ce se strânsese, venind de pe toate gurile de rai din preajmă, la sfinţirea noii biserici din Pâraie, satul cel mândru al comunei Mălini, din ţinutul Fălticenilor. Această nouă ctitorie, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“, e a treia biserică a satului de pe valea Suhăi Mici. Oamenii din Pâraie, vrednici şi cu credinţa în Bunul Dumnezeu în sânge, şi-au tocmit din timpuri vechi falnică zidire bisericească, una care i-a singularizat între satele de pe văile Suhăi Mari şi Mici. Biserica din aşezarea lor, construită în 1856, succedând uneia mai vechi din lemn, nu avea seamăn în nici una dintre localităţile de la poalele Stânişoarei. Doar ctitoria Lăpuşneanului de la Slatina era mai chipeşă. Nici a lor nu se arăta cu mult mai prejos ca înfăţişare şi pe deasupra fusese opera oamenilor pământului, truditori fără de hodină, crescuţi nu numai în frica lui Dumnezeu, ci şi în bucuria Lui. Fuseseră ajutaţi să ctitorească de călugării de la Mănăstirea Slatina, cea din megieşie. A merge duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare la biserică cu sufletul curat şi trupul înveşmântat în cel mai minunat strai strămoşesc, a te smeri şi a-l cinsti pe Domnul prin faptă bună şi lucrare mănoasă constituia şi constituie cea dintâi pravilă, după care se rânduiesc toate celelalte, torcându-şi firul din caierul acesta al sfinţeniei, lăsat moştenire din generaţie în generaţie.

Firesc, satul acesta cu oameni frumoşi, frumoşi la chip, frumoşi la suflet, a fost şi sălaş al slujitorilor cu vocaţie ctitoricească. De aici se trag Arhiepiscopul Epifanie Norocel, părintele nostru Ilie Ilisei, sau părintele Gheorghe Brădăţanu, cu cei trei fii ai săi, care l-au urmat în preoţie. Întors din Transilvania pe meleagurile natale, Sfinţia Sa a refăcut începând din 1986 biserica din Pâraie şi i-a conferit prin fericite adaosuri şi prin nou şi preţios veşmânt pictural strălucire princiară. Resfinţirea Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ s-a petrecut cu tot fastul în 1990. Odată rostuită această jertfă, părintele şi-a însemnat misiunea cu încă o faptă de seamă. A purces în 2002 la ridicarea unei noi biserici pentru obştea mărită a comunităţii pârăoane. Oamenii au făcut încă o dată dovada puterii credinţei şi capacităţii de a se jertfi întru dăinuire. Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ s-a înălţat după ani mulţi şi grei de jertfelnic, 12 la număr, semeaţă, primitoare în zvelta şi impunătoarea sa alcătuire.

Ceasul de răsplată a sacrificiului bătuse. Lumea cea multă se adunase ca pe timpuri, când poposea la Putna sau Neamţ voievodul Ştefan cel Mare. Venise omenire câtă frunză şi iarbă să celebreze noua ctitorie plăsmuită de obştea cea binecredincioasă, păstorită de parohul Ştefan, fiul părintelui Gheorghe Brădăţanu. Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Pimen, aflat în fruntea soborului sfinţitor, cinstise jertfa, conferindu-i titlul de iconom stavrofor slujitorului cel tânăr al noii biserici din Pâraie.  Domnea în tot şi în toate în însorita zi de septembrie  acea mulţumire a plinirii vrerii şi starea aceasta aureola şi dădea unicitate unui moment altfel intrat în obişnuitul existenţei noastre.